vineri, 7 mai 2010

Origami


Roman (literatură)
Romanul este specia genului epic, în proza, de mare întindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si întâmplarile ce constituie subiectul operei. Specia literara apare odata cu burghezia iar primele romane se adresau mai curand unui public feminin.
Romanul poate fi istoria unui accident, unui incident, poate fi o lume, o lume fictiva, detaliata pana la ultima resursa posibila de imaginatie a scriitorului respectiv. Este cea mai adânca forma de scriitura ce exista. Nu e neaparat structurata pe planuri de actiune dar implica niveluri de semnificatie paralele.
Structura romanului este dialogica, potrivit formalistului rus Bahtin sau panoramica, potrivit altor teoreticieni ai romanelor.
Spunem în mod curent că un roman este o ficţiune în proză de dimensiuni mari. Poate fi un roman de acţiune, poliţist, de dragoste poate prezenta valori pshihologice sau doar un studiu social.
Cum spunea Raymond Queneau, « nu contează dacă cineva priveşte un număr nedeterminat de personaje aparent reale într-un spaţiu ficţional prelungit de-a lungul unui număr nedeterminat de pagini sau capitole. Rezultatul va fi întotdeauna un roman».
Naratologia îl defineşte însă drept o operă extinsă în proză care are forma unei povestiri în cele mai multe dintre cazuri. Romanul este mai lung şi mai complex decât o povestire sau o nuvelă şi nu respectă restricţiile impuse prezente în teatru sau poezie.
În limba engleza cuvântul "novel" provine din cuvântul italian "novella" care însemna nou. Uneori istoria unei familii se intinde pe mai multe romane si atunci avem de-a face cu o "saga"( Forsythe Saga)
Limbile romanice îl preferă pe roman care provine din romance, poveste de dragoste.
Trăsături ale romanului
Multe romane prezintă aceste trăsături, dar în fiecare caz există şi excepţii:
Romanele au rol de agrement (desi Educaţia lui Cyrus este un roman didactic).
Romanele au caracter beletristic.
Subiectul unui roman este ficţional în întregime (desi Moby-Dick de Herman Melville conţine pe lângă fapte şi digresiuni).
Un autor de romane se numeşte
romancier.
Psihanaliza romanului
Marthe Robert a efectuat o psihanaliză a romanului în eseul său Romanul originilor, originile romanului ( titlul originar, Roman des origines, origine du roman (
ISBN 2-85181-191-6). În acesta pornind de la teoria « romanului familial» extrasă dintr-un eseu celebru al lui sigmund freud şi de la celebrul complex oedipian ea distinge între două mari categorii de roman :
1. Romanul « bastardului realist»
2. Romanul «copilului găsit»
[modifică] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe
Romanul european s-ar putea încadra într-unul din aceste trei tipuri (conform structurii ternare propuse de criticul literar Nicolae Manolescu): doric (clasic), ionic (modern), corintic (romane criptice, postmoderne). Clasificarea criticului român porneşte de la tipurile de capiteluri existente în arhitectura Greciei Antice, care aparţin stilurilor doric, ionic sau corintic.
[modifică] Romanul doric
Romanul clasic( sau realist), caruia i se subscriu scriitorii români de pâna în a doua jumatate a perioadei interbelice (se considera anul 1928/1930) respecta un set de norme stricte în alcatuire. Este structurat pe mai multe planuri de actiune si e împartit formal în capitole, volume etc. Se scrie la persoana a III-a, scriitorul este omniprezent (poate face flashback-uri, poate nara ceea ce se întampla simultan în mai multe locuri), este ubicuu (prezenta lui nu e obligatorie, dar el descrie sentimentele personajelor, descrie actiunile, pe care le prevesteste), prefera istorismul (comenteaza trecutul personajelor). El e asemenea unui papusar, rezultatul nefiind oricând veridic. Reprezentanti: Mihail Sadoveanu - "Nicoara Potcoava", "Fratii Jderi" etc., Cezar Petrescu - "Calea Victoriei", Liviu Rebreanu - "Ion", "Rascoala" etc.
[modifică] Romanul ionic
Romanul modernist se manifesta prin interiorizare. Lumea e vazuta prin ochii unui personaj, ce este naratorul si reprezentantul autorului. Se scrie la persoana I, se foloseste adesea fluxul amintirilor (nu se mai scrie în "prezent istoric", ci se porneste dintr-un punct unic, considerat prezentul, si se scrie întocmai cum "personajul cheie" îsi aminteste). Se foloseste scrisoarea, jurnalul (redarea unor asemenea pseudo-creatii ale personajelor), pentru a le deduce sentimentele. Metoda poarta numele de "dosar de existente". Nu mai sunt prezentate sentimentele altora, eventual cele care sunt deduse de "personajul cheie", nu mai exista omniprezenta, totul rezultând fie din dosarul de existente, fie din întâlnirile directe ale personajelor. Romanul e mult mai veridic. Ex: Camil Petrescu - "Patul lui Procust" si "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi", cât si H.P. Bengescu în "Concert din muzica de Bach". Se poate considera ca si M. Preda în "Viata ca o prada" si în "Cel mai iubit dintre pamanteni" este un scriitor modernist.
[modifică] Romanul corintic
Este supranumit şi postmodernist sau neomodernist poate şi un roman liber. Se poate scrie la persoana I sau III, poate fi un amestec între tipul ionic si doric, se abordează un stil liber, mai adânc. Sentimentele sunt spuse direct, simplu, de către personajul-narator, care este întruparea uneia din ipostazele autorului. Se foloseste pastisa, colajul, se includ chiar si taieturi din ziare (vezi Mircea Nedelciu : Maistrul Ilie Ilie Razachie îsi dă concursul), pentru a arăta un punct de vedere cifrat.
De altfel, în opinia postmodernistilor, textul (ce se mai cheama si scriitura) este interminabil, infinit, dar, pentru nevoile tipografice, trebuie taiat în bucati de diferite lungimi. In acest tip de roman intra postmodernistii (generatia 80 si 90 - printre care : Mircea Cartarescu - "Orbitor", Nedelciu etc., neomodernistii în proza lui H. Simionescu, O. S. Crohmalniceanu, , dar si precursorii directi si indirecti ai acestora - dandistii si generatia 1900 - Mateiu Caragiale: "Craii de Curtea Veche".
[modifică] Milan Kundera, Arta romanului
Potrivit lui
Milan Kundera istoria romanului european (născut pe acest continent odată cu cărţile unor Francois Rabelais sau Cervantes) este chiar istoria expolrării existenţei umane. În momentul când ştiinţa s-a autonomizat pentru a putea analiza lucrurile exterioare, fără a le locui( sau cu termenii lui Martin Heidegger se produce o uitare de sine a Fiinţării, apare romanul pentru a explora « lumea viului » (Lebenswelt) ca un soi de cartografiere a acestei regiuni autonome. Istoria romanului este o succesiune de tentative de surprindere a Sinelui, a identităţii umane (si se urmăresc actele, psihologia, posibilităţile...).
- Astfel, Rabelais şi Cervantes au studiat omul pornind de la acţiunile şi aventurile sale ; Richardson a iniţiat romanul psihologic ; Balzac a studiat omul în mediul său istoric şi social ; Tolstoi a explorat iraţionalitatea sufletului ; Flaubert s-a concentrat asupra cotidianului şi plictiselii ; Proust asupra neputinţei de a opri în loc timpul naraţiunii ; Joyce asupra insesizabilei clipe prezente ; Kafka, asupra a ceea ce au devenit posibilităţile vieţii în lumea contemporană .
- La finele acestei evoluţii se găsesc paradoxurile terminale ale secolului al XX-lea cu toate bulversările multiple care s-au produs de-a lungul acestuia. Progresul acestei specii literare nu constă într-o simplă ameliorare stilistică ci în descoperirea unor noi posibilităţi existenţiale.
Singura « morală » a romanuluoi rămâne cunoaşterea unor situaţii concrete , contrară filosofiei care, abstractă nu se poate opri să judece, conformându-se unei vaste tendinţe umane care constă întotdeauna a dori să judeci înainte de a înţelege. Romanul suspendă tocmai această judecată demonstrând că există lucruri susceptibile de a avea interpretări şi judecăţi diferite.
[
modifică] Psihanaliza romanului
Marthe Robert a efectuat o psihanaliză a romanului în eseul său Romanul originilor, originile romanului ( titlul originar, Roman des origines, origine du roman (
ISBN 2-85181-191-6). În acesta pornind de la teoria « romanului familial» extrasă dintr-un eseu celebru al lui sigmund freud şi de la celebrul complex oedipian ea distinge între două mari categorii de roman :
1. Romanul « bastardului realist»
2. Romanul «copilului găsit»
[
modifică] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe
Romanul european s-ar putea încadra într-unul din aceste trei tipuri (conform structurii ternare propuse de criticul literar Nicolae Manolescu): doric (clasic), ionic (modern), corintic (romane criptice, postmoderne). Clasificarea criticului român porneşte de la tipurile de capiteluri existente în arhitectura Greciei Antice, care aparţin stilurilor doric, ionic sau corintic.
[
modifică] Romanul doric
Romanul clasic( sau realist), caruia i se subscriu scriitorii români de pâna în a doua jumatate a perioadei interbelice (se considera anul 1928/1930) respecta un set de norme stricte în alcatuire. Este structurat pe mai multe planuri de actiune si e împartit formal în capitole, volume etc. Se scrie la persoana a III-a, scriitorul este omniprezent (poate face flashback-uri, poate nara ceea ce se întampla simultan în mai multe locuri), este ubicuu (prezenta lui nu e obligatorie, dar el descrie sentimentele personajelor, descrie actiunile, pe care le prevesteste), prefera istorismul (comenteaza trecutul personajelor). El e asemenea unui papusar, rezultatul nefiind oricând veridic. Reprezentanti: Mihail Sadoveanu - "Nicoara Potcoava", "Fratii Jderi" etc., Cezar Petrescu - "Calea Victoriei", Liviu Rebreanu - "Ion", "Rascoala" etc.
[
modifică] Romanul ionic
Romanul modernist se manifesta prin interiorizare. Lumea e vazuta prin ochii unui personaj, ce este naratorul si reprezentantul autorului. Se scrie la persoana I, se foloseste adesea fluxul amintirilor (nu se mai scrie în "prezent istoric", ci se porneste dintr-un punct unic, considerat prezentul, si se scrie întocmai cum "personajul cheie" îsi aminteste). Se foloseste scrisoarea, jurnalul (redarea unor asemenea pseudo-creatii ale personajelor), pentru a le deduce sentimentele. Metoda poarta numele de "dosar de existente". Nu mai sunt prezentate sentimentele altora, eventual cele care sunt deduse de "personajul cheie", nu mai exista omniprezenta, totul rezultând fie din dosarul de existente, fie din întâlnirile directe ale personajelor. Romanul e mult mai veridic. Ex: Camil Petrescu - "Patul lui Procust" si "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi", cât si H.P. Bengescu în "Concert din muzica de Bach". Se poate considera ca si M. Preda în "Viata ca o prada" si în "Cel mai iubit dintre pamanteni" este un scriitor modernist.
[
modifică] Romanul corintic
Este supranumit şi postmodernist sau neomodernist poate şi un roman liber. Se poate scrie la persoana I sau III, poate fi un amestec între tipul ionic si doric, se abordează un stil liber, mai adânc. Sentimentele sunt spuse direct, simplu, de către personajul-narator, care este întruparea uneia din ipostazele autorului. Se foloseste pastisa, colajul, se includ chiar si taieturi din ziare (vezi Mircea Nedelciu : Maistrul Ilie Ilie Razachie îsi dă concursul), pentru a arăta un punct de vedere cifrat.
De altfel, în opinia postmodernistilor, textul (ce se mai cheama si scriitura) este interminabil, infinit, dar, pentru nevoile tipografice, trebuie taiat în bucati de diferite lungimi. In acest tip de roman intra postmodernistii (generatia 80 si 90 - printre care : Mircea Cartarescu - "Orbitor", Nedelciu etc., neomodernistii în proza lui H. Simionescu, O. S. Crohmalniceanu, , dar si precursorii directi si indirecti ai acestora - dandistii si generatia 1900 - Mateiu Caragiale: "Craii de Curtea Veche".
[
modifică] Milan Kundera, Arta romanului
Potrivit lui
Milan Kundera istoria romanului european (născut pe acest continent odată cu cărţile unor Francois Rabelais sau Cervantes) este chiar istoria expolrării existenţei umane. În momentul când ştiinţa s-a autonomizat pentru a putea analiza lucrurile exterioare, fără a le locui( sau cu termenii lui Martin Heidegger se produce o uitare de sine a Fiinţării, apare romanul pentru a explora « lumea viului » (Lebenswelt) ca un soi de cartografiere a acestei regiuni autonome. Istoria romanului este o succesiune de tentative de surprindere a Sinelui, a identităţii umane (si se urmăresc actele, psihologia, posibilităţile...).
- Astfel, Rabelais şi Cervantes au studiat omul pornind de la acţiunile şi aventurile sale ; Richardson a iniţiat romanul psihologic ; Balzac a studiat omul în mediul său istoric şi social ; Tolstoi a explorat iraţionalitatea sufletului ; Flaubert s-a concentrat asupra cotidianului şi plictiselii ; Proust asupra neputinţei de a opri în loc timpul naraţiunii ; Joyce asupra insesizabilei clipe prezente ; Kafka, asupra a ceea ce au devenit posibilităţile vieţii în lumea contemporană .
- La finele acestei evoluţii se găsesc paradoxurile terminale ale secolului al XX-lea cu toate bulversările multiple care s-au produs de-a lungul acestuia. Progresul acestei specii literare nu constă într-o simplă ameliorare stilistică ci în descoperirea unor noi posibilităţi existenţiale.
Singura « morală » a romanuluoi rămâne cunoaşterea unor situaţii concrete , contrară filosofiei care, abstractă nu se poate opri să judece, conformându-se unei vaste tendinţe umane care constă întotdeauna a dori să judeci înainte de a înţelege. Romanul suspendă tocmai această judecată demonstrând că există lucruri susceptibile de a avea interpretări şi judecăţi diferite.
Relativismul domina viziunea artistica in romanul de analiza. Se manifesta prin: subiectivitate, luciditate, indoiala, ezitare in fata unor concluzii ferme sau chiar imposibilitatea de a conchide, fragmentarism, discontinuitate. Structurile interioare se desfac si se refac permanent.Ex. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu.
Relatia basm cult - basm popular:
basmul cult imita relatia de comunicare de tip oral din basmul popular;
tiparul narativ sin functiile specifice basmului popular sunt preluate in basmul cult;
adoptarea speciei populare de catre un scriitor se face din perspectiva modului sau propriu de a concepe lumea si a stilului care il individualizeaza.
Ex. Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga.
Reprezentarea (showing) consta in punerea in scena a evenimentelor prin
dialogul personajelor. Cele doua modalitati au origini diferite: drama si cronica. In drama, evenimentele se desfasoara in fata receptorului (nu numai in spectacolul piesei, ci si in timpul lecturii ei). In cronica, autorul relateaza faptele, personajele nu vorbesc.
Ritmul verbal: succesiunea de silabe “proeminente” si “neproieminente” intre care se produce o distanta temporala.
Romanul este cea mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza. Se desfasoara de obiciei pe mai multe planuri, rareori pe un singur plan, are conflicte multiple, sustinute de un numar mare de personaje. Foloseste variate formule narative.Ex. Istoria ieroglifica de Dimitrie Cantemir, Don Juanii de Bucuresti de Radu Ionescu, Misterele Bucurestilor de G. Baronzi, Manoil si Elena de Dimitrie Bolintineanu, Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon.Romanul propune o imagine a lumii care ignora verosimilitatea, lumea configurata nu mai are corespondenta imediata si directa in real, ci este prezenta intentia aluziva. El poate fi mitic, initiatic sau ezoteric. Uneori in metamorfoza sa romanul poate fi alegorie, parabola, parodie, metaroman.
Romanul alegoric - nivelul de adancime al romanului contine adeseori o alegorie. Ex. Istoria ieroglifica de D. Cantemir, Procesul, Castelul de Franz Kafka.
Roman cronica de familie are in centrul istoriei sale o familie care da, uneori, si titlul seriei romanesti. Intr-un ciclu romanesc personajele trec dintr-un roman in altul, autorul aducandu-le alternativ in prim-plan detinele lor incrucisandu-se, evoluand in paralel sau fiind divergente.Ex. Comanestenii de Duiliu Zamfirescu, Morometii de Marin Preda.
Romanul de analiza psihologica (subiectiv si liric), proustian reprezinta cea de-a doua orientare, modernista a prozei interbelice. Autorul nu mai este demiurg un lumea imaginarului, ci descopera limitele conditiei umane; are o perspectiva limitata si subiectiva, completata adesea cu opinii despre literatura (Marcel Proust si Camil Petrescu). Tehnicile de creatie specifice acestui tip de roman sunt:
memoria involuntara;
introspectia;
fluxul constiintei.
Romanul de mistere si aventuri - “Don Juanii de Bucuresti” de Radu Ionescu si “Misterele Bucurestilor” de G. Baronzi.
Romanul mitic initiatic (vezi definitia romanului).
Romanul modern - modernitatea prozei este judecata de critici dupa doua criterii:
criteriul tematic, care distinge intre o literatura traditionala, din inspiratie rurala si una moderna, de inspiratie citadina.
Criteriul atitudinii autorului fata de lumea creata, atitudine care a evoluat de la subiectiv la obiectiv, depasind lirismul si maturizandu-se in creatie epica.
Din perspectiva naratorogiei moderne, decisiv este:
criteriul raportului dintre narator si personaje care distinge intre naratorul omniscient si perspectiva multiplicata a mai multor tipuri de narator.
Romanul parabola (parodie) - romanul parodiaza uneori o specie epica (romanul cavaleresc), tetralogia Arthur, regele Camelot-ului de T. M. White; romanul istoric poate deveni parabola, ca la Marguerite Yourcenar, in memoriile lui Hadrian.Romanul parabola trateaza in forma simbolica problemele grave ale existentei umane si le aplica la destinul unui personaj sau al unei comunitati. Libertatea, asumarea responsabilitatii, lupta cu absurdul sunt temele predilecte ale acestui tip de roman.Ex. Procesul de Kafka, Ciuma de Albert Camus.
Romanul parodie este o imitatie a unui text literar cunoscut, care urmareste un efect umoristic, de obiciei, prin accentuarea trasaturilor caracteristice ale originalului. Prin imitare si caricaturizare, parodia devine implicit si o modalitate de a critica.Ex. Don Quijote de Miquel de Cervantes.
Romaul politist - schema romanului politist explica proliferarea acestei specii. Ca si basmul, romanul politist se compune din actiuni care se succeda in acceasi ordine: crima, ancheta, descoperirea si dovedirea ucigasului, iar uneori si pedepsirea acestuia.Intriga este declansata de o infractiune (crima este precedata de disparitia unei persoane).Ancheta detectivului cuprinde:
identificarea locului crimei;
descoperirea cardavului;
stabilirea mobilului crimei;
investigarea suspectilor;
gasirea unor martori sau a dovezilor;
interogarea vinovatilor.
Incheierea anchetei se face prin:
dovedirea in public a vinovatiei;
recunoasterea faptei de catre criminal;
incredintarea ucigasului justitiei pentru a fi pedepsit.
Ex. Baltagul de M. Sadoveanu.
Romanul realist are ca sursa de inspiratie lumea de zi cu zi, pe care scriitorul incearca sa o recreeze, respectand principiul verosimilitatii. El incearca sa reflecte lumea in toata complexitatea ei. Aspira spre totalitate in planul continutului si al formei. Naratorul este obiectiv si omniscient, are acces la toate mecanismele vietii sociale, precum si la intimitatea vietii afective. Materialul epic foarte bogat nu exclude analiza psihologica, care este facuta insa tot din perspectiva unei instante narative supraordonate (naratorul omniscient). Citiorul se indentifica mai putin cu personajul principal si mai mult cu naratorul omniscient.Modelul narativ realist este configurat de opera unor scriitori ca: Honre de Balzac, Lev N. Tolstoi, Charles Dickens si Liviu Rebreanu.
Romanul sentimental - Manoil si Elena de Dimitrie Bolintineanu.
Romanul social - Ciocoii vechi si noi de N. Filimon, Ciclul Comanestenilor, din care fac parte Viata la tara si Tanse Scatiu de Duiliu Zamfirescu si Mara de Ioan Slavici.
TRAGEDIA
Aristotel informeaza ca tragedia s-a nascut (cel putin la Atena)din ditiramb, din cantul liric cantat in cinstea lui Dionysos de un cor ciclic dansand in jurul unui altar al zeului. Coristii, purtand masti in chip de tap (tragos, de unde cuvantul tragedie -"cantecul tapilor"), infatisau fapturi legendare de sileni si satiri, prietenii lui Dionysos. In momentul cand unul din coristi s-a detasat din ansamblu, raspunzand corului prin cuvinte atribuite zeului, a aparut elementul dramatic -dialogul- si actorul. Faptul acesta, legat de numele poetului semilegendar Thespis, s-a petrecut probabil in anul 534 i.H., cand Pisistrate, tiranul Atenei, a organizat aici cele dintai spectacole teatrale. Dupa care, legenda lui Dionysos a fost inlocuita cu subiecte mitologice sau legendare (si chiar din contemporaneitate); au aparut mastile, reprezentand chipuri umane, Eschil a introdus al doilea actor, iar Sofocle, al treilea(numar peste care nu s-a trecut in teatrul grec - un actor insa jucand mai multe roluri in piesa).In toate orasele importante reprezentatiile teatrale -organizate sub forma de concursuri dramatice- aveau loc o data pe an, la Marile Dionysii, si durau trei zile. "Arhontele eponim" -principalul inalt demnitar al orasului- alegea dintre lucrarile prezentate trei tragedii si trei comedii. Se prezentau deci la concurs 6 autori. Pentru pregatirea fiecarei piese era numit un "choreg", ales dintre cetatenii bogati, care recruta coristii,(15 pentru o tragedie, 25 pentru o comedie), angaja flautistul si dirijorul spectacolului, platea chiria localului unde aveau loc reprezentatiile, suporta costul mastilor, costumelor si podoabelor; tot choregul suporta retributia cuvenita coristilor si le asigura masa pe timp de un an -caci numai actorii erau retribuiti de orasul-stat. Programul fiecarei zile din concurs includea o tragedie si o comedie; dar tragedia era de fapt o trilogie, plus o drama cu satiri. Reprezentarea trilogiei si a dramei cu satiri dura cam sase-opt ore; urma o pauza de pranz(spectatorii isi aduceau de acasa mancarea si bautura), dupa care se reprezenta comedia programata pentru acea zi.Corul evolua pe un spatiu semicircular, numit orchestra, iar actorii, pe o estrada inalta cam de un metru. In fundul scenei - un perete de scanduri infatisa fatada unui palat, cu trei usi, prin care isi faceau aparitia actorii. Uneori, peste acest zid de fundal se intindea o panza pe care era pictat un alt decor. Corul reprezenta "vocea poetului", sau glasul constiintei morale ori cetatenesti a publicului. Corul era, asadar, un fel de "actor colectiv"care, prin interventii vorbite si prin dansuri mimice de mare expresivitate, sporea grandoarea si dramatismul spectacolului. Momentele sangeroase ale tragediei erau povestite, niciodata infatisate pe scena. Actorii erau numai barbati, care interpretau si rolurile feminine. Mastile caracterizau cat mai accentuat posibil si mai expresiv personajul; totodata, gura mastii, amplifica vocea actorului, ca un megafon. Costumele erau stilizate, somptuase si conventional colorate, potrivit situatiei personajului. Incaltamintea avea talpa si tocurile foarte inalte, spre a da prsonajului o infatisare cat mai impunatoare. Proportiile corpului erau exagerate mult prin umeri, solduri si piepturi false. Totul -inclusiv miscarile lente,vorbirea declamata acompaniata de flaut, gravitatea solemna a gesturilor- inspira spectatorului un sentiment de grandoare . Cu toata grija pentru spectacolul in sine, tragicii greci puneau accentul pe textul dramatic, pe valoarea lui literara, pe continutul sau educativ, moral si cetatenesc. De aceea conducatorii cetatii faceau din teatru o problema de stat; iar Aristotel situa teatrul la temelia educatiei omului. De aceea autorii dramatici, choregii, actorii si coristii se bucurau de cea mai inalta stima; si de aceea poporul grec iubea atat de mult teatrul. AUTORII MARILOR TRAGEDII:ESCHIL. SOFOCLE. EURIPIDE "Parintele tragediei grecesti", Eschil, (525-455 i.H.) a scris - se spune - 90 de tragedii, obtinand de 13 ori laurii victoriei. Fata de antecesorii sai,( Choirilos, Pratinas, Phrichos), el a introdus al doilea actor si a dezvoltat dialogul dramatic; dar marele sau merit tine de inaltimea morala a ideilor exprimate, de consistenta dramatica a personajelor, de forta conflictului tragic si de intensitatea lirica a patosului situatiilor si sentimentelor. Din opera lui Eschil au mai ramas doar patru tragedii -fiecare fiind o parte dintr-o trilogie (Rugatorele, Cei 7 contra Tebei, Prometeu inlantuit si Persii)si o trilogie completa, singura transmisa din antichtate, Orestia.Prometeu inlantuit -a carei tema este conflictul dintre titan si divinitatea a avut o cariera stralucita in literaturile europene; este tragedia geniului binefacator al omenirii, a carui indrazneala de a-l infrunta pe Zeus reprezentat in postura de tiran capata inalta semnificatie de afirmare mandra a personalitatii umane.Orestia -din continentul de odinioara al tragediei antice, dupa cutremure si numeroase prabusiri, a supravietuit doar un arhipelag muntos, inconjurat de vinete valuri. Iar dintre toate, cel mai inalt si mai abrupt este, fara indoiala, piscul intreit al Orestiei, singura trilogie pastrata. Orestia lui Eschil, reprezentata in primavara lui 458, apartine monumentelor poetice de care exegetul e dator sa se apropie cu neliniste sfioasa si cu smerenie, dupa ce s-a lepadat de orice vanitate si de orgoliul vanitatii cu orice pret. Intr-adevar, mai mult decat alte constructii tragice, Orestia pare sa semnifice insasi calea accidentata a sufletului omenesc, prin suferinta catre mantuire. Drumul lui Oreste, la inceput incarcat de patimi sumbre, apoi scaldat in beatitudine si pace lina aminteste de itinerariul Persophonei, simbolizand sufletul omenesc in genere, care trebuie mai intai sa indure cumplite suferinte si mahniri in Hades, pentru a i se ingadui pe urma sa se ridice in preajma blandei Demeter, langa lumina holdelor de grau. Increderea in individualitatea umana, responsabilitatea pe care si-o asuma omul stapan pe vointa sa, respingerea normelor etice, nedrepte ale trecutului si intronarea unei noi morale, sunt principalele idei care stau la temelia Orestiei. In teatrul lui Eschil totul apare in dimensiuni monumentale: si semnificatia inalta a temelor, si situatiile tragice, si pasiunile puternice , si atmosfera generala a tragediei in care se mai percep inca ecouri ale stravechilor credinte, sau ale unor fapte dintr-un trecut indepartat.Momentul de apogeu al tragediei grecesti este marcat de Sofocle(496-406 i.H.), autor a 123 de opere, dintre care ni s-au pastrat doar 7. Spre deosebire de Eschil, Sofocle nu isi scria piesele legate in trilogii, ci prezenta la concursuri, (la care a obtinut primul premiu de 18 ori) piese separate. Fiecare tragedie sofocleana isi are individualitatea sa artistica, net definita -dar toate au ca numitor comun bogatia, varietatea, finetea nuantelor psihologice ale eroilor: Trahinienele, Aiax, Filoctet, Electra, Oedip la Colonos, si cele mai celebre si mai desavarsite, Oedip rege si Antigona.In scena centrala a tragediei lui Oedip -care, fara sa stie ca necunoscutul pe care il omorase intr-o incaierare fusese tocmai tatal sau, iar vaduva sa mama- este anuntata si descrisa, cu o halucinanta intensitate dramatica, autopedepsirea lui Oedip si sinuciderea nefericitei sale mame(si sotie )Iocasta. Antigona -pe care Hegel o numea "modelul perfect de tragedie "- ilustreaza inca o data conceptia lui Sofocle asupra tragediei: un edificiu dramatic construit in jurul unui protagonist care domina actiunea si pe celelalte personaje prin grandoarea pasiunii sale. Antigona este cea mai frumoasa figura din intregul teatru sofoclean, in jurul careia se constituie acea atmosfera -proprie operelor acestui mare tragic- dominata de o poezie a tristetii si a resemnarii. "Sofocle este poetul maretiei omenesti, care si in nenorocire isi pastreaza nobletea(…). In aceasta plenitudine a pasiunii, in aceasta noblete si elevatie a sentimentului, (…)rezida esenta poeziei sofocleene." (G. Perrotta).Cel mai putin sarbatorit in timpul vietii dintre tragicii greci, Euripide (480-406 i.H.) a fost in schimb cel mai mult admirat dintre ei in secolele care au urmat. Dintre cele 92 de piese cate se spune ca ar fi scris, ne-au ramas 17 tragedii si o drama cu satiri (Ciclopul, singura opera de acest gen a antichitatii care s-a pastrat ).In tragediile lui, (dintre care mai cunoscute sunt Hecuba, Medeea, Alcesta , Andromaca, Ifigenia in Aulida) Euripide apare ca un observator extrem de fin al sufletului feminin, un sceptic in materie de religie, un om ostil despotismului si oligarhiei, dar criticand si anumite aspecte ale regimului democratic atenian. Este un dezabuzat care nu crede in eroism, ci considera pasiunea si interesul personal ca fiind singurele motive ale conduitei umane. Prefera personajele feminine, -caractere complexe, inconstante, conduse de instinct, cu multe slabiciuni si defecte, dar unele si de o mare noblete sufleteasca. "Cel mai tragic dintre tragicii greci", -cum il califica Aristotel-, Euripide viseaza si stie sa obtina tot felul de "efecte" scenice care surprind si impresioneaza.Indraznet in idei, in conceptia dramatica, in inovatiile aduse tragediei, Euripide se departeaza de grandiosul eroism uman al lui Eschil si de elevatul idealism moral al lui Sofocle, apropiindu-se cel mai mult de gandirea scepticilor si a sofistilor vremii sale. Dar totodata Euripide este un maestru in arta de a impresiona prin sentimentalism, in a provoca groaza si mila, in a descrie sentimentele de dragoste sau de gelozie; si prin aceasta, este un artist mai apropiat de sensibilitatea moderna.
Nuvelă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la:
Navigare, căutare
Literatura română
Pe categorii
Istoria literaturii române
MedievalăSecolul 16 - Secolul 17Secolul 18 -Secolul 19Secolul 20 - Contemporană
Scriitori români
Listă de autori de limbă românăScriitori pe categoriiRomancieri - DramaturgiPoeţi - EseiştiNuvelişti - Proză scurtăLiteratură pentru copii
Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură
Toate articolele din serie
editeazăTermenul de nuvelă vine din franţuzescul nouvelle şi înseamnă noutate, nuvelă. Nuvela este specia genului epic în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, în funcţie de contribuţia lor la desfăşurarea acţiunii. Nuvela prezintă fapte într-un singur conflict, cu o intrigă riguros construită, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe acţiune.
O nuvelă este o naraţiune în proză, mai scurtă decât un roman şi mai lungă decât o povestire. Conţine de obicei puţine personaje care sunt însă construite pe câteva linii principale. Ea are o naratiune ceva mai concentrata, personaje mai putine, trama mai putin complicata decât un roman.
Nuvelele se clasifică după criteriile comune ale subiectului cu modalitatea lui de realizare în:
istorice
psihologice
fantastice
filozofice
anecdotice
După curentele literare în care se înscriu ca formulă compoziţională, nuvelele sunt:
renascentiste
romantice
realiste
naturaliste
Cuprins
[
ascunde]
1 Nuvela istorică
2 Nuvela psihologica
3 Nuvela instantanee
4 Nuvelişti celebri
4.1 Străini
4.2 Români
[modifică] Nuvela istorică
Schema oricarei nuvele clasice, istorice are patru timpi:
O prezentare a locului unde se desfaşoară acţiunea şi a personajelor
Un eveniment care modifică situaţia
O serie de acţiuni puse în pericol de acest eveniment cheie
Un dénouement (deznodământ) care stabileşte noua situaţie
Primele două etape se pot confunda dar şi alte combinaţii sunt posibile.
Guy de Maupassant, şi povestirile din Les contes de la Bécasse, ale lui Honoré de Balzac sunt exemple de nuvele istorice. Nuvela Alexandru Lăpuşneanu e poate cel mai cunoscut exemplu de nuvela istorică din literatura română.
[modifică] Nuvela psihologica
-
- rolul conflictului interior (plasarea situatiei conflictuale in constiinta personajului)
- prezentarea tensiunilor sufletesti
- transformarile (sufletesti, morale, comportamentale) suferite de personaje in evolutia conflictului
- evolutia raporturilor dintre personaje
- mijloacele de investigatie psihologica
- aspecte ale stilului
Exemplu Moara cu noroc Ioan Slavici
[modifică] Nuvela instantanee
Nuvela instantanee s-a născut în interiorul mişcării literare a Noului Roman, şi a fost practicată de Nathalie Sarraute.
Acest nou gen de nuvele se caracterizează prin evocarea, sugerarea cu ajutorul emoţiei a scriiturii infimului, dar şi a infinitului. Intervalul temporal descris poate fi foarte scurt în timpul de derulare a scriiturii şi alcătuieşte un tropism şi un acum aşa cum sunt aceastea definite de
Nathalie Sarraute.
Uneori o nuvelă istorică poate descrie o viaţă întreagă, vezi Un cœur simple, a lui
Gustave Flaubert.
[modifică] Nuvelişti celebri
[modifică] Străini
Jorge Luis Borgès
Dino Buzzati
Albert Camus
Julio Cortázar
Anton Pavlovici Cehov
William Faulkner
Ernest Hemingway
Katherine Mansfield
Guy de Maupassant
J. D. Salinger
[modifică] Români
Anton Holban
Costache Negruzzi
Alexandru Odobescu
Ioan Slavici
I.L. Caragiale
Mihai Eminescu
Marin Preda
Nicolae Velea
Fănuş Neagu
Adus de la "
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nuvel%C4%83"
Genuri si specii literare - Genul literar, Specia literara, Balada, Drama, Comedia, Elegia, Episod narativ, Epopeea, Genul epic, liric, dramatic, rondel, roman, poem eroic, sonet, tragedie
Genuri si specii literare
Genul literar: e o categorie fundamentala a teoriei literare, care reuneste opere literare asemanatoare prin structura continutului, procedee estetice comune, modalitati compozitionale de exprimare a sentimentelor, starilor sufletesti sau de construirea actiunilor si a procedeelor artistice. Genurile literare sunt: genul epic, genul liric, genul dramatic.
Specia literara: e o subdiviziune a genului literar, definita prin anumite particularitati fie tematice , fie structurale, fie stilistice, incadrandu-se astfel modalitatilor de expunere a unui anumit gen literar. Speciile literare sunt in proza sau in versuri.
Balada: e poezia epica de mare intindere, uneori cu un pronuntat caracter liric, in care se relateaz o actiune eroica, o legenda, un fapt istoric, o profunda idee filosofica sau legendara.
Ex.: ,,Toma Alimos’’, ,,Miorita’’ – balade populare, ,,Mistretul cu colti de argint’’ de St. Augustin Doinas – balada culta
Drama: e o specie a genului dramatic caracterizata prin ilustrarea vietii reale intr-un conflict complex si puternic al personajelor, cu intamplari si situatii tragice, in care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematica. 28772llv16msg1c
Ex.: ,,Razvan si Vidra’’ – drama istorica, ,,Mesterul Manole’’ – drama de idei.
Comedia: e specia genului dramatic, in proza sau in versuri, care satirizeaza intamplari, aspecte sociale, moravuri starnind rasul, cu rol moralizator. Ca modalitati de realizare, comedia apeleaza la variate mijloace: comicul de situatie, de caracter, de limbaj, de moravuri, de intentie, de nume etc.
Ex.: ,,O scrisoare pierduta’’
Elegia: e o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta, mergand de la melancolie la nefericire. Ex.: ,,Trecut-au anii’’ de Mihai Eminescu, ,,11 elegii’’ de Nichita Stanescu ls772l8216mssg
Episod narativ: actiune secundara, in ansamblul unei opere epice, un singur moment, o singura situatie desprinse din naratiunea respectiva.
Ex.: episodul scaldatului lui Nica din ,,Amintiri din copilarie’’ de Ion Creanga sau capitolul ,,Nunta’’ din romanul ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu
Epopeea: e un poem epic de mare intindere, in versuri, in care se povestesc fapte eroice, storice si legendare, cu un mare numar de personaje cu virtuti deosebite.
Ex.: ,,Iliada’’ de Homer
Genul epic: are ca principala modalitate de expunere naratiunea, in care prezenta autorului este inlocuita de personajele ce participa la actiunea desfasurata, in general, la timpul trecut si la persoana a III-a. De aceea, modalitatea principala de expunere a ideilor autorului este exprimarea indirecta.
Ex.: ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu
Genul liric: este subiectiv, autorul exprimandu-si direct ideile, sentimentele, starile sufletesti, intr-un limbaj artistic (metafore, simboluri) si folosind, de regula, persoana I. Ex.: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ de Lucian Blaga
Genul dramatic: exprima ideile autorului numai prin intermediul personajelor care participa la actiunea subiectului literar, autorul fiind prezent numai in indicatiile scenice si de regie.
Ex.: ,,Razvan si Vidra’’ de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Glossa: e poeza cu forma fixa, in care fiecare vers din prima strofa, numita strofa-nucleu, este comentat succesiv in cate o strofa urmatoare, ultima strofa reproducand in ordine inversa versurile primei strofe. Ca specie literara ,,glossa’’ este de origine spaniola, poezia datand din sec. al XIV-lea, fiind o creatie a poetilor curteni.
Ex.: ,,Glossa’’ de Mihai Eminescu
Meditatia: e o specie a liricii filozofice in care poetul exprima profunde idei filozofice privitoare la legile tainice care guverneaza universul, generand in sufletul poetului melancolie, tristete, neliniste spirituala, pana la nefericire, asadar o puternica participare afectiva.
Ex.: ,,La steaua’’ de Mihai Eminescu, ,,De ce-as fi trist’’ de Tudor Arghezi
Nuvela: e o specie a genului epic, in proza, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat si intriga riguros construita, cu personaje putine, punand accentul pe un personaj principal, iar intamplarile si faptele sunt, de regula, verosimile. Ca intindere nuvela se situeaza intre schita si roman.
Ex.: ,,Moara cu noroc’’ de Ioan Slavici
Oda: e specia genului liric in care se elogiaza, se preamaresc fapte eroice, trasaturi deosebite ale unor personalitati, avand un caracter solemn, prin care poetul isi exprima sentimentele de admiratie fata de patrie, fata de limba materna, fata de o idee, fata de natura sau arta etc. Oda a aparut in Grecia antica.
Ex.: ,,Oda ostasilor romani’’ de V. Alecsandri, ,,Oda simplissimei flori’’ de L.Blaga
Poemul eroic: e o specie a genului epic, in versuri, de proportii mai mari decat balada, dar mai mici decat epopeea. Poemul eroic evoca fapte istorice sau legendare dn trecutul unui popor, punand accent pe figura unui erou exceptional, care se detasaz dintre alte personaje cu insusiri deosebite, pe care acesta le domina.
Ex.: ,,Dumbrava rosie’’ de V. Alecsandri subintitulat de poet ,,Poem istoric – 1497’’, care se refera la personalitatea exceptionala, legendara a lui Stefan cel Mare si la victoria pe care acesta a repurtat-o in lupta impotriva polonezilor
Povestirea: e specie a genului epic, in proza, in care se relateaza faptele din punctul de vedere al unui martor, care asista sau participa la evenimentul povestit. Povestirea este de mica intindere, relateaza un singur fapt, are personaje putine, iar interesul cititorului se concentreaza asupra situatiei narate.
Ex.: Volumul de povestiri ,,Hanul Ancutei’’ de M. Sadoveanu
Romanul: e specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate e bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si de intamplarile ce constituie subiectul operei.
Ex. ,,Morometii’’ de Marin Preda
Rondelul: e poezia cu forma fixa, avand numai doua rime si un refren (de unul, doua pana la opt versuri) care deschide poezia si care este reluat, partial sau integral, la mijlocul si la sfarsitul ei. Rondelul a aparut in Franta medievala si numea la origine un cantec si un dans.
Ex. ,,Rondelul rozelor de august’’ de A. Macedonsky
*Satira: e specie a genului liric, care utilizeaza ca mijloc de expresie ironia virulenta, ascutita, in scopul de a indrepta moravuri, aspecte negative din viata unui individ sau a unei societati.
Ex.: ,,Satira Duhului meu’’ de G.Alexandrescu
**Satira: e o categorie estetica din sfera comicului, care ridiculizeaza in mod violent si caricatural aspecte negative din viata unui individ sau a unei colectvitati.
Ex: ,,O scrisoare pierduta’’ de I.L. Caragiale
Schita: e o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu actiune lineara si redusa la un singur episod caracteristic din viata unuia sau a catorva personaje, relatate intr-un stil concis.
Ex.: ,,Momente si schite’’ de I.L. Caragiale
Sonetul: e poezia cu forma fixa si este alcatut din 14 versuri, grupate in 2 catrene si 2 tertete, ultimul vers fiind o concluzie a intregului continut al poeziei. El is are originea in literatura italiana a secolului al XIV-lea, fiind specific poetilor Dante si Petrarca. Sonetul lui Shakespeare este alcatuit din trei catrene s doua versuri finale, drept concluzie.
Ex.: ,,Cand insusi glasul’’ de M. Eminescu
Tragedia: e o specie a genulei dramatic, in versuri sau in proza, prezentand personaje puternice angajate in lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existenta a lumii ori cu propriile lor sentimente, acest conflict solutionandu-se cu infrangerea sau moartea eroului.
Ex.: ,,Antigona’’ de Sofocle
Specie (logică)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la:
Navigare, căutare
Noţiune care desemnează o clasă de obiecte ce posedă aceleaşi însuşiri esenţiale, fiind cuprinsă în sfera unei alte noţiuni mai generale numită gen.
Specia infimă, este ultima în ordinea determinării, şi se referă numai la indivizi, astfel că ea nu subordonează alte specii.
În afară de genul suprem şi de specia infimă, celelalte noţiuni pot fi:
- specii în raport cu noţiunile în sfera cărora se cuprind,
- gen în raport cu noţiunile mai puţin generale pe care le includ în sfera lor.
Trecerea de la gen la specie se face prin determinare,
Trecerea de la specie la gen se face prin generalizare,
Speciile aceluiaşi gen se află în raport de coordonare.
Două cărţi, două perspective diametral opuse, acelaşi scriitor
Două dintre cărţile scriitorului moldovean Nicolai Costenco apărute la un interval de 35 de ani - Severograd şi Povestea Vulturului - au ca sursă de inspiraţie propria biografie: Nicolai Costenco a fost arestat la 25 iunie 1941 şi deportat în Siberia, de unde i s-a permis să revină la baştină abia la 9 august 1956. Ambele tratează subiectul gulagului siberian, aşa cum au observat istoricul literar Vasile Malaneţchi în postfaţa volumului de memorii Povestea Vulturului şi cercetătorul literar Petru Negură într-un studiu (care urmează să apară) consacrat condiţiei scriitorului basarabean şi transnistrean înainte şi după cel de-al doilea război mondial.
Prima dintre aceste cărţi, romanul Severograd, a văzut lumina tiparului în anul 1963, la Editura Cartea Moldovenească şi a fost tradusă în limba rusă, la Moscova, fiind popularizată la scara întregii URSS, devenind în scurt timp o carte de mare succes. Cea de-a doua carte, Povestea Vulturului, a apărut postum, în 1998, la Editura ARC, la şase ani după destrămarea Uniunii Sovietice şi încă îşi mai caută şi acum drumul spre cititori.
Istoricul literar Vasile Malaneţchi susţine că ambele cărţi au fost scrise cam prin 1955, cînd scriitorul încă se mai afla în surghiun şi că sînt părţi ale aceluiaşi manuscris. Petru Negură îmbrăţişează şi el teza că cele două volume au fost scrise în aceeaşi perioadă, doar că, susţine el, acestea sînt complet diferite, deoarece propagă perspective diametral opuse despre deportare: în romanul Severograd adevărul despre deportarea basarabenilor este trunchiat, pe cînd în Povestea Vulturului gulagul este prezentat aşa cum a fost în realitate şi aşa cum l-a trăit scriitorul.
Petru Negură consideră că Nicolai Costenco a scris simultan cele două cărţi, una pentru sertar, „pentru prieteni, colegi, pentru sine şi pentru posteritate”, iar cea de-a doua, „pentru putere”.
Spre deosebire de Vasile Malaneţchi, Petru Negură crede că între cele două cărţi se cască o adevărată prăpastie: „perspectiva roză din Severograd este înlocuită cu una realistă în Povestea Vulturului”; în romanul Severograd gulagul are accente edenice de parcă nu ar exista o fericire mai mare decît să fii încarcerat, iar în Povestea Vulturului descrierile sînt realiste, pe alocuri chiar naturaliste, reliefînd foarte bine „povestea adevărată a crimelor comise de regimul comunist totalitar raportată la propria persoană, dar şi la destinele altor deportaţi, ca şi el, în Siberia”, după cum afirmă cercetătorul literar Vasile Malaneţchi în postfaţa la Povestea Vulturului.
Diferenţele încep încă din momentul în care personajele îşi developează atitudinea pe care o au faţă de propria deportare. În romanul Severograd, exilatul basarabean Adam Casian îşi cheamă prietenul Costea Moldoveanu împreună cu iubita sa Măşuţa şi cu prietenii acestora să se mute în îndepărtata peninsulă Taimîr, unde viaţa e mai frumoasă decît în Moldova: „o scrisoare a lui Adam Casian a determinat venirea grupei de patru la şantierele de construcţie ale Severogradului”. În schimb, în Povestea Vulturului Nicolai Costenco recunoaşte că a ajuns tocmai în inima Siberiei contrar voinţei lui, fiind smuls de lîngă soţia cu care abia se căsătorise şi fiind expediat în necuprinsele deşerturi de gheaţă: „dar de ce sînt în puşcărie..., de ce...”, se întreabă scriitorul, fără a găsi vreun răspuns cît de cît plauzibil.
În Severograd nu există nici un cuvînt despre condiţiile inumane în care trăiau aşa-zişii duşmani ai poporului sovietic şi despre batjocura la care erau supuşi zi de zi („Ah, ce aer curat e afară! Şi viforniţa joacă rumba pe acoperiş. Iată cu cine să te întreci la dans, tovarăşe Ojoghin, nu cu o sobă nevinovată. Iuhuuuuuu! chiuie vîntoaicele, de parcă au băut bragă şi ele.”), pe cînd în Povestea Vulturului Nicolai Costenco povesteşte tot, începînd cu momentul în care erau duşi în nişte vagoane pe care era scris „fascişti” şi continuînd cu faptul că în gări tinerii aruncau în ei cu pietre şi strigau moarte fasciştilor şi terminînd cu aceea că deţinuţii beau apă bîhlită şi îşi făceau nevoile în vagonul în care dormeau şi mîncau.
În Severograd, unul dintre deportaţi refuză să părăsească paradisul siberian („Moş Tănasă Marjină, după eliberare, a hotărît să rămînă în tundră, „la slobodă”, cum se exprima el”) şi nu vrea să se întoarcă la baştină, adică într-un loc incomparabil mai decepţionant pentru viaţă decît erau întinsurile de gheaţă şi zăpadă care-l înconjurau: „departe, la baştina lui, are nevastă şi două fete, pe care le-a lăsat mititele. Neamurile i-au scris că nevasta a umblat cu altul. Asta n-o să i-o ierte. Fetele, crescute fără tată, au ajuns şi ele mari, una cu copil..., despre alta moşul a auzit că se lăuda un om, un consătean de-al lui, că n-a trecut-o cu vederea. Moş Tănase nici nu vrea să audă de dînsele. Dar are un flăcău care a terminat armata. Pe acesta l-a chemat la el”. La fel ca şi alte personaje, direct sau indirect, Moş Tănase Marjină elogiază detenţia în defavoarea libertăţii şi locul exilului în detrimentul baştinei.
Pînă şi naratorul din Severograd este încîntat de condiţiile de viaţă din îndepărtata Siberie: „Vîntoaicele năprasnice zguduiau căsuţa de lemn a lui Costea, dar în casă era călduţ, un parfum de muşcate stăruia în încăpere, adiind de la glastrele de pe pervazul ferestrei ce da spre Enisei”.
Sigur că alta e perspectiva asupra detenţiei în Povestea Vulturului: „cele patru sute de grame de pîine, astăzi mai crudă ca de obicei, şi mai acră, ne-o primirăm; în străchini apă fiartă, cîte un polonic”; aici personajele, seară de seară, încearcă să-şi refacă patria din amintiri şi abia aşteaptă să redevină liberi.
Tonul e mai mult decît exaltat în Severograd şi vrea să convingă cititorul că personajele au de toate: „- Da de pus în gură aveţi ce? - zgîi ea ochii spre masă. – Am nişte salam! - Staţi că aduc eu! Am nişte peşte prăjit! Poate să fierb pelimen?”; acest ton nici măcar nu se poate compara cu cel din Povestea Vulturului care, pe alocuri, frizează un naturalism feroce: „aristocratul pretor de la Reni suferea de constipaţie şi se făcuse vînăt la chip, şi aşa smead. Noaptea, pe întuneric, cînd toţi forăiau ori gemeau în somn, el, aşezat pe vine, îşi lăsa pantalonii în jos şi cu degetele scotea din rectusul inflamat fecaliile ce-l încuiaseră, gogoleţ cu gogoleţ. Operaţia dura îndelungat şi el o repeta în fiecare noapte, ştiind că o reţinere îndelungată a reziduurilor în trup este la fel cu o cangrenă care l-ar fi intoxicat cu toxinele de putrefacţie în organismul său, i-ar fi fost onestul sfîrşit. Mă veţi întreba: dar cu ce se spăla? Cu nimic. Nu avea cu ce. Cu aceleaşi degete ce-i serveau la curăţatul zgurei din soba umană, rupea pîinea şi ducea bixul la buzele dornice de nicotină”.
Iată două perspective total opuse despre deportare pe care le-a avut Nicolai Costenco, iar acest lucru relevă, după părerea lui Petru Negură, că scriitorul era o personalitate scindată.
Romanul Severograd arată că autorul a capitulat în faţa terorii („iar de-oi spune adevărul. Ce credeţi c-o să cîştig,/Decît ură, persecuţii, iar Siberie şi frig…” - fragment dintr-o scrisoare către fratele Anatol), iar în Povestea Vulturului el încearcă să renască din cenuşă şi să continue lupta contra celor care i-au mutilat destinul („...din trupul lui chinuit a ieşit sufletul, de parcă nici n-ar fi fost. Konvoirii au rămas muţi şi surzi la cererile noastre de a-l scoate pe cel mort. - Niceavo! - rosti cel ce împărţea productele. - Mîncaţi paika de sufletul lui, că o să vă prindă bine. Ce vă grăbiţi, ajungem şi-l predăm, îl activăm, că nu se poate să-l lăsăm. Că iar ne acuză că a mai evadat unul... Acest evadat pe veci nu-l neliniştea pe sergentul roşcat. Probabil că soarta ftizicului ne-ar fi dorit-o şi nouă, tuturor, ne-ar fi predat la destinaţie şi cu targa. Şi economie cu productele statului ar fi făcut…”)
Acum, cînd teroarea stalinistă a rămas o amintire urîtă, privit din perspectiva zilei de astăzi, scriitorul este deopotrivă şi un învins, dar şi un învingător. Depinde care dintre cărţi îţi nimereşte mai întîi în mînă.
Variaţiuni pe o temă
Se ştie că literatura din perioada interbelică în Basarabia a fost trecută decenii la rând sub tăcere. În anii din urmă, constatăm cu satisfacţie, au apărut mai multe volume de istorie literară care încearcă să acopere vastele pete (albe-negre) din ciuntita noastră, până de odinioară, moştenire literară. Critica şi istoria literară au înlesnit mult accesul atât la patrimoniul literaturii clasice, cât şi la valorile literaturii române contemporane. Astfel că după ce s-a recunoscut, chiar şi cu jumătate de gură (la nivel oficial), că literatura basarabeană a fost şi este un segment al celei româneşti, greu va fi să dovedeşti, în special tinerei generaţii, existenţa aşa-numitei literaturi (culturi) moldoveneşti.
Volumele monografice de care ne ocupăm (Alina Ciobanu-Tofan. Spiritus loci. Variaţiuni pe o temă. - Chişinău, Gunivas, 2001 şi Eleonora Hotineanu. Lirica interbelică din Basarabia şi poezia franceză modernă. Bucureşti, Atos, 2001), reconstituind trecutul literar, rescriu adevărata istorie a literaturii din Basarabia. Perioada comună pe care o iau în discuţie autoarele, valoarea documentară, structurală ne-a dictat să le reunim într-o singură prezentare. Cităm din "Argument-(ele)" volumelor: "Revenirea în prim-plan a problemei "ieşirii în afară" a culturii şi literaturii române în epoca interbelică demonstrează permanenţa şi acuitatea sincronismului. Soluţiile acceptate şi promovate corespund, în cazurile fericite, specificului şi condiţiilor concrete ale momentului, dar, de regulă, implică derularea polemicilor de amploare. Pentru unii, sincronizarea înseamnă "ieşirea din provincialism" şi din mediocritate, afirmarea "vocaţiei europene" şi universale, pentru alţii - subminare a chiar "temeiurilor" fiinţei naţionale, pulverizare în neant a moştenirii spirituale, renegare a propriei identităţi. În mediul cultural basarabean opoziţia tradiţionaliştilor a fost susţinută şi de adepţii regionalismului cultural, care proclamau "spiritus loci" drept axă centripetă a lumii şi universului" (Al. Ciobanu-Tofan, p.6); "Lucrarea noastră ţine să demonstreze apartenenţa tinerei literaturi basarabene la viaţa culturală a întregii Românii interbelice, precum şi la originile comune ale populaţiei din provinciile reunite în 1918, atât de disputate ulterior în scopuri pur politice impuse de conducerea de la Moscova.
Viaţa culturală şi literară comună a Basarabiei şi României a făcut posibilă în provincia de est accesul la literatura universală şi, mai ales, la cea franceză" (E. Hotineanu. Lirica interbelică din Basarabia şi poezia franceză, p. 5).
Alina Ciobanu-Tofan, doctor în filologie, este cunoscută deja cititorilor prin volumele Scriitori de la "Viaţa Basarabiei" (1990) (În colaborare cu Al. Burlacu) şi C. Stere. Singur împotriva tuturor (1997).
Ambele autoare au cercetat cu acribie materialul istorico-documentar conţinut în principalele reviste literare din Basarabia interbelică: Viaţa Basarabiei (1932-1940), Cuget moldovenesc (1932-1937), Pagini basarabene (1936), Poetul (1937-1938), Itinerar (1938-1940), Bugeacul (1935-1940) ş.a., reviste ce au promovat programe ideologice şi estetice, au susţinut polemici intermitente, dispute privind tradiţionalismul şi modernismul în literatura basarabeană.
În primul capitol, având titlul Presa literară din anii '30, Al. Ciobanu-Tofan face un argumentat "istoric" al specificului naţional în literatura românească, formulă propusă de Viaţa românească şi resurecţia ei cert regionalistă în Basarabia românească. Trecând în revistă principalele publicaţii ale timpului, manifestele şi ideologiile lor literare, autoarea recreează, în mare, atmosfera din anii '30, revirimentul general al vieţii culturale, dar şi sociale de atunci datorându-se apariţiei presei româneşti, "care a contribuit după un secol de deznaţionalizare la progresul limbii, literaturii şi gândirii estetice". Revistele enumerate au redresat viaţa culturală locală, au lucrat pentru integrarea în viaţa culturală a ţării. În atare condiţii se afirmă mai multe reviste, printre ele şi Viaţa Basarabiei, care "timp de 13 ani a desfăşurat o activitate rodnică (fără echivalent în epocă) pe tărâmul culturii româneşti în Basarabia, descoperind talente, elaborând şi propagând valori inedite" (Spiritus loci, p. 57). "Febrila activitate culturală" era axată pe ideea revelării şi afirmării specificului naţional al acestei provincii în contextul cultural românesc. Citadelă a regionalismului cultural, Viaţa Basarabiei şi-a îngustat orizontul de receptare a manifestărilor vieţii culturale şi spirituale, publicând mai mult valori locale. Chiar dacă n-a făcut revoluţie pe arena presei literare româneşti, ţinând cont că apărea "într-un mediu ce purta încă amprentele sângerânde ale unui secol de deznaţionalizare", revista a materializat multe din scopurile ei de program anunţate în nr. 1 de Pan Halippa şi rămâne, constată autoarea, "cea mai prestigioasă publicaţie din Basarabia anilor treizeci".
Alina Ciobanu-Tofan examinează fenomenul autohtonismului din mai multe unghiuri de vedere (sub stindardul regionalismului cultural s-au înregimentat majoritatea publicaţiilor locale), reuşind să realizeze o panoramă edificatoare a literaturii române din Basarabia. Deducţia finală fiind următoarea: "Dincolo de declaraţiile provocatoare şi interpretările eronate, regionalismul cultural a constituit condiţia esenţială a menţinerii fenomenului spiritual basarabean pe linia de plutire, doar astfel materializându-se reala întregire a spiritualităţii româneşti, care este sinteza tuturor contribuţiilor creatoare, inclusiv a Basarabiei"(Spiritus loci, p. 103). Deceniul al patrulea, care este cea mai fructuoasă etapă în istoria literaturii basarabene, a culminat cu fondarea Societăţii Scriitorilor Români din Basarabia în 15 martie 1940. Constituirea Societăţii, ca intenţie, plana în presa basarabeană de mai multă vreme: "Din iniţiativa scriitorilor noştri N.F. Costenco, N. Spătaru, Pan Halippa şi alţii se caută modalitatea de a înfiinţa o "Societate a Scriitorilor Basarabeni" cu sediul la Chişinău. Anunţăm pe toţi cei interesaţi să trimită sugestii, propuneri, planuri ori adeziuni dlui N.F. Costenco, pe adresa redacţiei revistei" (p. 106). Deschiderea culiselor formării Societăţii Scriitorilor din Basarabia, printr-o documentare serioasă, menţionăm, se face pentru prima dată.
În cel de-al doilea capitol al cărţii Spiritus loci, Protocronism şi sincronism, autoarea include portrete literare ale scriitorilor care s-au "impus pe linia regionalismului de provincie sau a căror opere slujesc ca probe de sincronizare reală a literaturii basarabene cu literatura din regat sau cu spiritul modern" (Teodor Nencev, Vl. Cavarnali, Magda Isanos, Eugen Coşeriu). Protocronismul este conturat pregnant, în primul rând, în creaţia ideologului regionalismului, poetul Nicolai Costenco, care considera că "sufletul nostru basarabean, oriental, contemplativ, cu rădăcinile în Nirvana", este "refractar faţă de cultura modernă şi faţă de modernitate în ansamblu. Orientarea autohtonistă are ca obiectiv major afirmarea spiritualităţii locale în perimetrul resurecţiei generale a tradiţionalismului în epocă şi presupune respectarea anumitor condiţii, restricţii, lesne depistabile în contextul insurgenţei regionaliste" (p. 151).
În eseul final intitulat "N.F.C. sau aventura confesării", scris sub presiunea materialului biografic conţinut în Povestea vulturului. Memorii de N. Costenco, Chişinău, ARC, 1998, cercetătoarea descoperă un alt Costenco, mărturiile căruia "prezintă interes şi ca entitate artistică, şi ca sursă de reconstituire a epocii pe care o reflectă. Astfel că "Povestea vulturului" este produsul sintezei esteticului cu biograficul, documentarul" (p. 194).
Ţinem să menţionăm că toate textele critice cuprinse în acest volum cuceresc prin calitate, poartă însemnele unei conştiinţe critice demne de apreciere. Cu Spiritus loci. Variaţiuni pe o temă Alina Ciobanu-Tofan debutează strălucit în rândul criticilor de azi.
Studiul Eleonorei Hotineanu Lirica interbelică din Basarabia şi poezia franceză modernă ne este recomandat cu căldură de Dan Grigorescu. Cităm de pe coperta a patra: "Cartea doamnei El. Hotineanu, lucrată cu acribie, aduce la lumină o zonă puţin cunoscută a poeziei româneşti dintre cele două războaie, descoperită în volumele şi, mai ales, în revistele - cercetate acum pentru întâia oară - din Basarabia, şi o aşază, cu o surprinzătoare naturaleţe, în peisajul general al liricii noastre moderne. Raportarea la poezia franceză deschide un larg orizont european, pentru că autoarea lucrării izbuteşte pe deplin să reveleze nu doar înţelesul unor izvoare occidentale, ci şi o profundă înrudire spirituală cu latinitatea, în ansamblul ei".
Folosind limbajul teoretic al literaturii compa­rate în cazul literaturii române din Basarabia, ne atenţionează autoarea, "avem de a face cu influenţe "directe" şi "indirecte", mai puţin însă cu paralele şi afinităţi. Sincronizarea tardivă a literaturii din Basarabia cu literatura din regat şi cea europeană a împins spre modele, surse "directe" (franceze) sau "indirecte" (prin intermediul literaturii române). Urmărind influen­ţele moderniste de sorginte franceză în poezia românească din Basarabia, cercetătoarea constată receptarea simultană a diferitelor influenţe parnasiene, simboliste, expresioniste, care se explică prin lectura hazardată, sporadică şi superficială a autorilor francezi. Astfel motivul voiajului simbolist, al naufragiului interior, al morţii, precum şi tema insulei, prezentă în creaţia lui Artur Rimbaud, şi-au găsit receptare în poezia lui George Meniuc, Magda Isanos, Bogdan Istru, pe când antichitatea, exotismul ce figurau în opera parnasienilor au fost preluate de Nicolai Costenco, Petru Stati, Nicolae Coban. Capitolul final include o portretizare (sumară) a fiecăruia din poeţi şi, bineînţeles, textele poetice în care s au depistat motivele de sorginte franceză, dar şi ale miturilor antice, importante în egală măsură pentru evoluţia poeziei româneşti din Basarabia. Menţionăm că poeţii incluşi şi studiaţi în ambele volume s-au format, în cea mai mare parte, în mediul românesc în timpul studiilor în ţară.
Eleonora Hotineanu, în volumul său Lirica interbelică din Basarabia şi poezia franceză modernă, urmărind istoria revistelor literare în contextul istoric şi cultural al Basarabiei interbelice, punând adiacent în discuţie problema exaltării specificului local, ajunge la concluzia că "Toate aceste teoretizări despre regionalism au rămas, din fericire, doar... teoretizări. Talentele autentice, în căutarea perpetuă a unor noi făgaşe, nu se puteau limita la regionalismul "seches­trant".
Studiul Lirica interbelică din Basarabia şi poezia franceză modernă, lucrare de pionierat, este teza de doctorat a dnei Eleonora Hotineanu. Publicarea în volum îi dă o relevanţă deosebită. Volumul, de acum încolo la îndemâna cititorilor, va contribui la mai buna cunoaştere a trecutului poeziei basarabene.
În concluzie, ambele lucrări surprind un fenomen mai puţin cercetat la noi şi propun o înţelegere pertinentă, complexă a acestuia. Volumele vor da substanţă nu doar istoriei literare, ci vor crea şi un orizont propice receptării adecvate.
Bucuria e dublă, aflând acum, când tocmai punem punctul, că ambele volume au fost menţionate cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, un debut matur, dacă nu chiar academic!
Nascut la 3 septembrie 1928 in comuna Horodiste, judetul So roca, din tata moldovean din Slobozia, un sat de razesi de pe ma lul Nistrului , si mama dintr-o familie de ucraineni nimeriti intr-un sat moldovenesc si moldovenizati aproape cu totul , Ion Druta a debutat in revista Octombrie cu doua schite despre ostasi si gene rali nemti si englezi, prezentati evident superficial si necon cludent ( Octombrie , 1951, nr. 1). A urmat schita Problema vietii in aceeasi publicatie (nr. 4), care l-a scos din anonimat. CartuliaLa noi in sat (1953) a constituit un eveniment in proza artistica din Republica Moldova. Autorul s-a mentinut la acelasi nivel in cartea Poveste de dragoste (1954), pentru a se depasi mai apoi inFrunze de dor (anul primei editii in volum 1957; au urmat alte 3
editii, ultima in volumele de Scrieri din 1990), Dor de oameni(1959), Piept la piept (1964), Povara bunatatii moastre (aparuta in 1970, dar si acest roman a fost redactat serios de autor, inScrieri deosebindu-se mult de varianta initiala), Biserica Alba(editata in 1982), Clopotnita (editata in 1984)...A scris si proza pentru copii: Bobocel cu ale lui (1972) si Daruri(1983). O carte de totalizare in acest domeniu este Daruri (1996).Ion Druta este si un dramaturg valoros si un publicist incitant, aplecat aspra unor probleme de mare importanta in anii cand se incadrase in procesul de trezire a constiintei noastre nationale si lipsit de vigoare in eseurile si cuvantarile televizate de ultima ora, in care pactizeaza cu putera .A absolvit cursurile literare superioare de pe langa Institutul de literatura Maksim Gorki din Moscova (1957). A fost presedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1988 1990). Este laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1967) si mem bru titular al Academiei de Stiinte din Republica Moldova (1992).In nuvelistica romaneasca din stanga Prutului cartulia de proze scurte La noi in sat de Ion Druta a insemnat debarasarea de primi tivism, de artificial si de gazetarie searbada si superficiala, aservita regimului, puterii oficiale. Istorioarele banale, insirate de Ion Canna si de alti prozatori ai timpului, inclusiv de Grigore Adam, cel mai aproape de conditia genului , s-au pomenit depasite de surprinzatoarele lui plasmuiri in care actionau personaje vii, ex presii firesti ale oamenilor din preajma, prezentati de scriitor in situatii veridice si formand impreuna ceea ce in critica lite rara a timpului s-a numit tablouri plastice din viata (VasileCoroban). In doua-trei pagini scriitorul prezenta un om pe cat de simplu la prima vedere, pe atat de interesant prin sentimentele, actiunile si atitudinile lui. In locul tezelor personificate ostas eliberator, taran sarac, dusman al colectivizarii agriculturii etc. in nuvelistica noastra aparea personajul bine individualizat prin fapta si prin vorbire, ca matusa Dochita din schita Socoteala. I
se aprinsese casa, toata mahalaua a alergat sa-i salveze gospodaria, pana la urma un vecin isi ratacise caldarea cu care venise la stin gerea incendiului si, tot intreband de oameni cine sa-i fi schim bat caldarea buna pe una rea, ajunse la Dochita. Fa Dochita, nu se putea tampla sa ne fi schimbat cineva caldarile?Dochita a ramas mirata de-o asemenea banuiala:Ce vorbesti mata, mos Gavril?! In vecii vecilor nu putea sa se intample una ca asta.Da d ce?Caldarea mea ii nou-nouta, si eu nici n-am scos-o din casa, m-am temut sa nu mi-o schimbe cineva .Schita e de o singura pagina de carte, dar se intipareste puter nic prin autenticitatea personajului, prin prospetimea detaliului cu caldarea tinuta in casa, de teama Dochitei sa nu i-o schimbe cineva , prin dezvaluirea spontana a semnificatiei etice a gestu lui personajului.Ion Druta prezenta intr-un mod absolut natural lumea de senti mente si de ganduri a taranului, limbajul pitoresc in care acesta se simtea in albia lui. Mai cu seama cartea Dor de oameni a constituit un adevarat pisc in evolutia prozei noastre scurte. Nuvele ca Nico lae Anton si cei sase feciori ai lui, Piept la piept, Dor de oameni si, mai ales, Murgul in Crimeea, Batranete, haine grele si Sania pot fi considerate jaloane in evolutia genului la noi.Dar nu numai in schita si in nuvela scurta s-a afirmat scrii torul. In 1957 a vazut lumina tiparului, in volum aparte, povestireaFrunze de dor care prin importanta personajelor si prin adanci mea patrunderii in psihologia acestora si in unele probleme etice ale societatii concureaza cu un autentic roman, fiind considerata ca atare de unii exegeti. Psihologia taranului mijlocas, despre care s-a zis ca oscileaza intre palma sa de pamant si formele de viata noi (se apropia timpul colectivizarii agriculturii), e radiografiata de Ion Druta cu toata puterea unui talent neordinar.Relatiile nici pe departe obisnuite dintre parinti si copii sunt zugravite in chip maiestrit de Ion Druta in excelenta nuvela Ulti-
ma luna de toamna, o alta capodopera a genului, gratie protago nistului ei, Tatal, care, expediind fiilor telegrama ca e, chipurile, bolnav si-i asteapta, se imbolnaveste cu adevarat, neputand supor ta fatarnicia, falsul, minciuna.Multimea de probleme etice abordate de scriitor in schite, nu vele si in povestirea de proportii este completata substantial de marea diversitate a problemelor etice si, mai larg, sociale din ro manele lui Povara bunatatii noastre, fresca a vietii satului basa rabean de dupa primul razboi mondial si pana in anii 60, marcati de primeniri radicale in societate, cum a fost colectivizarea agricul turii, de mutatii psihologico-intelectuale considerabile in mentali tatea oamenilor, si mai tarziu din Biserica Alba, evocare maiestrita a unui timp istoric zbuciumat din viata Moldovei.Dintre operele in proza ale scriitorului se cere pomenita si nuvela de proportii Clopotnita, ale carei personaje se profileaza plenar in ca drul dezbaterii problemei ocrotirii monumentelor de cultura.Daca la spusele de pana aici adaugam problema destinului vitreg al unui om al acestui pamant, prezentat in nuvela Toiagul pas toriei, avem o panorama destul de vasta a vietii noastre pe par curs de secole intregi, reconstituita de Ion Druta cu respectarea de cele mai multe ori exemplara a adevarului istoric, folosind mijloace literare adecvate, eficiente.Aici este imperios sa ne referim si la eseurile in care scriitorul vorbeste despre valoarea social-estetica a creatiei literare. Emi nescu poet national, Lumea lui Cehov, Motzart la sfarsitul verii si alte eseuri drutiene tind sa ne initieze in adevaratele taine ale procesului de creatie, sa ne dezvaluie rosturi adanci ale artei autentice. Cum se fac legatorile? te intreaba Vladimir Solou hin, prin mijlocirea lui Ion Druta, si tu, cititor contemporan, poti crede la inceput ca nu-ti serveste la nimic tehnologia impletirii legatorilor pentru snopi. Solouhin insa isi cata de treburile sale scriitoricesti, iti explica amanuntit: Iei doua manunchiuri de fan, le pui spic la spic, un capat il strangi subsuoara... (citam dupa revista Drujba narodov , 1960, nr. 7, p. 252). De ce e nevoie sa
stim si atare amanunte ca sa intelegem povestirile scriitorului rus? pare sa ne intrebe Ion Druta in eseul sau Legatorile de la Olepi no si tot el ne explica: Daca ai venit in acest satisor, daca ai inteles si simtit cat timp s-a zbatut el sa iasa in lume, daca doresti cu adevarat sa cunosti tot ce-i esential pentru satul acesta, neaparat trebuie sa stii si cum se impletesc legatorile. In caz contrar n-ai sa intelegi ca painea, pe care azi o poti cumpara cu usurinta in orice magazin, a venit spre noi sute de ani, din recolta in recolta, de la legatoare la legatoare, si ca in aceasta inaintare grea a painii spre noi au avut rostul lor si legatorile de la Olepino... .Ion Druta ne da aici un exemplu viu si concret, important si pentru scriitor, si pentru cititor: primul are datoria de a prezenta concret, amanuntit, convingator realitatea pe care o abordeaza in operele sale, al doilea fiind chemat sa se patrunda de rostul si de farmecul celor mai diverse amanunte, detalii, episoade ale ope relor in cauza. Numai o atare colaborare intima si permanenta a scriitorului si cititorului se dovedeste rodnica si eficienta. Numai astfel opera literara isi dezvaluie valoarea cognitiva si instructiva; la lectura ei vedem, simtim, intelegem tot ce scrie si ne propune spre asimilare autorul. Desigur, textul artistic presupune mijloace si procedee specifice, unicele in masura sa-i asigure valoarea so cial-estetica. In Legatorile de la Olepino Ion Druta spune raspicat acest adevar: In focul polemicii Solouhin incearca sa demonstreze ca adevarul, chiar lipsit completamente de frumuseti stilistice, are totusi o mare forta de influenta. Ei bine in realitate e asa, pe cand in literatura nu. Literatura niciodata nu va fi in stare sa demon streze ceva in absenta mijloacelor artistice, si nu va fi in stare de aceea ca in afara unor atare mijloace ea inceteaza sa fie literatura (sublinierea ne apartine. I.C.).Ion Druta s-a dovedit cel mai talentat prozator (si dramaturg) de la noi inca in anii 60, datorita intelegerii juste si profunde a adevarului ca valoarea operei de arta nu este una pur cognitiva sau instructiva, ca a istoriei sau a eticii, de exemplu, ci e una cogni tiv-estetica, instructiv-estetica. Valoarea social-estetica a operelor
sale este asigurata de cunoasterea impecabila de catre scriitor a realitatii supuse investigatiei literare si de maiestria artistica de care da el dovada in procesul scrierii.Primul exemplu convingator in acest sens este nuvela Sania, remarcabila prin evocarea unei realitati bogate sub aspectul trairilor si problemelor de constiinta si prin artisticitatea evocarii. Portretul lui mos Mihail, protagonistul nuvelei, este viu din chiar prima fraza:Cand intr-o buna vreme nucul din fata casei s-a uscat, mos Mihail si-a scos carja din tinda, si-a dat palaria pe ochi si a inceput a se plimba in jurul lui de-ti parea ca-i numara crengile . Scriitorul isi vede personajul, il simte si cuvintele sale par sa sculpteze un barbat vrednic, pe care-l vedem si-l simtim si noi, cititorii: I-a masurat tulpina si din ochi, si cu schioapa, a incercat de nu da drumul la coaja si tocmai spre chindii, cand ciubotele au inceput sa i se para grele, a pus carja la locul ei si a asezat palaria omeneste .Mos Mihail hotarase deja sa faca o sanie. Nu o sanie ordinara, ci una pe care au visat-o toti lemnarii de pe lume, cati au fost, o sanie pentru care si cel de seama ta ti-ar zice bade; o sanie care ar plange dupa drum si drumul dupa dansa .Din clipa aceasta sania devine un ideal al personajului, un vis al lui, un simbol al perfectiunii jinduite de el. Om harnic, pe care rasaritul soarelui il gasea mutand toporul in mana stanga , mosMihail se deda in intregime lucrului la sania viitoare: Zi de zi fie ca ingropa via, fie ca innoia gardul se gandea numai la sanie . Personajul este obsedat de obiectul pasiunii sale, se pare ca pe lume nu exista pentru el nimic in afara de ceva usurel, sprinten si frumos , care a fost visul lui inca de pe la opt ani si care acum luase forma de sanie. O sanie, precizeaza scriitorul, dar nu din cele care seamana iarna paie pe drumuri, iar vara nici cainele nu-si poate gasi umbra sub dansa .Asemeni unui alt mester, Manole, mos Mihail se daruie total mente zidirii sale. Cuprins de patima gandului, apoi si a lucru lui la sanie, el se lipseste de odihna, de liniste sufleteasca, de pro pria sa sotie care intai il cicaleste, apoi il ocaraste, iar in cele din
urma il paraseste. Dupa cum Manole isi zidise sotia in peretele manastirii, la fel mos Mihail se lipseste de sotie de dragul saniei.Intelegea ca fara baba il asteapta o viata atat de pustie , dar cand s-a mai uitat o data la sania neterminata a inteles ca fara sanie nici macar pustie n-a fi .Conflictul dintre mos Mihail si sotia sa, pur exterior, nu e prin cipalul conflict al nuvelei. Acesta se desfasoara intre sentimente le, gandurile, trairile personajului principal, culminand cu nemul tumirea mosului de ceea ce a realizat. Idealul este irealizabil in principiu; odata realizat, idealul devine ceva obisnuit, banal, lasand loc unei realizari noi, perfecte chiar si fata de ceea ce an terior ni s-a parut desavarsit.Nuvela Sania se lasa receptata ca o parabola a muncii, a daruirii omului intru atingerea perfectiunii. Portretul fizic si cel psihologic, moral, dialogul si contrastul (antiteza) dintre mos Mi hail si sotia sa, detaliul artistic (la exemplele date, subliniate mai inainte, citam inca doua: talpile saniei erau lucrate atat de bine, ca puteai sa te barbieresti uitandu-te intr-insele , iar picioarele saniei erau atat de netede, ca veneau copiii vecinilor sa se joace cu dansele ) sunt mijloace care, impreuna cu sentimentul si gandul autoricesc, asigura textului nuvelei o artisticitate neindoielnica.Scrisa in acelasi an (1955), publicata in volum pentru intaia oara in 1957, povestirea Frunze de dor este o alta dovada con cludenta a unor mari si alese capacitati creatoare ale scriitorului.(Facem aici constatarea, valabila de altfel si pentru celelalte ope re ale lui Ion Druta, ca autorul si-a perfectionat mereu nuvelele si romanele, astfel incat in tratarea unora ar putea sa apara disen siuni intre diferiti participanti la dialog, in functie de varianta analizata. Noi vom apela la textul variantei din Scrieri , I, 1989.)In centrul acestui adevarat poem de dragoste se afla doi tineri din satul Valea Razesilor: Gheorghe Doinaru si Rusanda Cibota ru, ambii la varsta imbobocirii dragostei. Primavara dragostea lor izbucneste navalnic, vara se consuma pe indelete, poetic si puter nic, dar toamna se vestezeste nemilos. Personajele sunt legat
firesc si trainic, prin nenumarate fire, de viata satului in ultimul an de razboi, din primavara pana in toamna anului 1945, scrii torul realizand o imagine concreta, vie, impresionanta a vietii satu lui basarabean al timpului. Liric profund, mizand pe detaliul artis tic pitoresc si sugestiv, pe aluzia fina si pe subtextul generator de asociatii neasteptate si indraznete, Ion Druta isi iubeste sincer ambele personaje, le prezinta cu tot ce au ele frumos, despartirea lor, in final, ravasindu-ne. Dragostea lui Gheorghe si a Rusandei a aparut si s-a aprins cat amandoi tinerii purtau grija pamantului din Hartoape. Intr-o zi de primavara timpurie, Gheorghe fiind la arat, iar Rusanda la sadit mazare, s-au inteles ei sa mearga, seara, la club. La intoarcere, prin intunericul noptii, pasind alaturi, frageda si putintica, Rusanda raspandea in jur un farmec pe careGheorghe nu-l cunoscuse pana atunci si toate drumurile, casele, gardurile, toate cele cunoscute si rascunoscute de el ii pareau proaspete, noi, caci le vedea pentru prima oara impreuna cu Ru sanda , iar cand baiatul, invingandu-si sfiala, a sarutat-o, Rusan da a scos repede o batista, a pornit cu ea spre buze, dar mana n-a indraznit sa stearga arsura primei sale dragoste... .Urmeaza alte manifestari nemijlocite ale sentimentelor perso najelor. Amandoi iubind, Gheorghe si Rusanda au temerea si sem nele destramarii dragostei lor (el, de exemplu, dupa ce ascultase povestea cu tinerii din padurea Taulei, se intreaba: Poate un mormant ca cel de alaturi ii pastea si pe ei? si presupune ca badeaMihalache i-a gasi Rusandei un nacealnic in sat ; ea visase o casuta pe care mult ar fi vrut s-o schimbe in locul casei sale parintesti. De sub streasina acelei case dorite a lunecat ursitul ei(...) s-a apropiat, i-a intins mana si i-a spus: Sa nu ma astepti,Rusando, ca n-am sa ma intorc ).Dupa care vine despartirea. Gheorghe ramane acelasi om al pamantului, Rusanda devine invatatoare. Conflictul principal nu se desfasoara insa intre personaje, ci in sufletul lui Gheorghe. Eu is a ta de multa vreme, si poti sa ma iei cand ti-o fi voia , ii spuneRusanda, la care Gheorghe statea pe ganduri. Era taran nascut
in zodia taranilor si visa sa ia in casatorie o fiica de taran, dar invatatoare?Pentru ce-i trebuie lui invatatoare la casa? Si cum poti face casnicie cu ea tu cu plugul, ea cu creionul? Si daca face un bors care nu-ti place, cum ii spui? Totusi nu aceste ganduri l-au facut pe Gheorghe sa se desparta de dragostea sa sincera, adanca, unica. Tu, copila, nu sta mult la sfat.Stii cate ai pe capul tau! ii zice Rusandei mama. Gheorghe intelege ca mama fetei il alunga. Fire sensibila, el se simte ranit adanc si se poate spune ca un atare amanunt a decis aproape totul, l-a indepartat aproape definitiv de Rusanda. Aproape, deoarece si dupa aceasta dra gostea lui isi cerea dreptul la viata; Gheorghe isi zice ca ar fi trebuit s-o viziteze l-a Soroca, dupa cum il invitase Rusanda; mai mult, intr-o noapte isi ia inima in dinti si merge la Rusanda. S-a apropiat de ferestre le astupate, din care se strecura o raza de lumina, si a auzit cum un glas barbatesc a spus: Eu zic: bine! Dar roata carutei are diametru? si un glas, senin ca cerul, scump ca viata, a intrebat: Da el ce-a zis? Gheorghe n-a stat sa se convinga daca a fost aceasta o tradare din partea Rusandei; el a simtit cu toata fiinta sa departarea pe care o cultivasera veacurile, iar acum o mareau timpurile noi, intre tarani si intelectuali: Portita era deschisa, asteptandu-l sa plece .Plecarea lui Gheorghe la armata, moment care i-a cerut scrii torului o motivare serioasa si pe care Ion Druta a cautat-o mult de la o editie la alta, era iminenta. Dupa cum in timpul dragostei pati mase Gheorghe nu putea trai fara Rusanda, la fel in urma tradarii din partea ei el n-ar fi putut trai in acelasi spatiu cu ea. Cand au pornit Gheorghe si mos Petrea, venit sa-l duca la gara, au ramas in urma o casuta oarba, ce privea cu singurul sau ochi, o femeie franta de durere in mijlocul drumului, cu mainile ridicate spre cer, si peste tot frunze galbene, frunze de jale, frunze de dor... .Deznodamantul dramatic e pe deplin motivat, date fiind firile personajelor principale, mai ales subliniem inca o data fe lul de a fi al lui Gheorghe, mentalitatea lui, din cauza careia el se simte strivit de noua ipostaza a Rusandei.
Farmecul operei drutiene se datoreaza unui stil bogat, origi nal si unui limbaj poetic sugestiv. Naratiunea este preponderent lirica, digresiunile si starile de visare sporesc in mare masura carac terul ei emotional, personajele isi imagineaza situatii pe care si le doresc ori pe care ar vrea sa le evite. Cand n-au cui impartasi un sentiment sau un gand, ele monologheaza poetic, vorbesc cu pasarile, cu animalele, cu natura.O particularitate a povestirii rezida in umorul fin, cu care evoca scriitorul unele momente din viata lui Scridon, a Verunei si a al tor personaje.Ion Druta apeleaza la concluzie, termen care in operele juridice inseamna ultima parte a discursului, denumita si peroratie (a se vedea: Dictionar de terminologie literara, Bucuresti, Ed. IonCreanga, 1975, p. 151). Drept exemplu poate servi ultima fraza a capitolului 23. Tot satul vorbeste despre moartea lui Toader al lui Zanel Cojocaru pe front. Vorbe desperate, dialoguri, situatii redate de scriitor in mod obiectiv, epic. La urma o singura fraza scurta, ca un cuvant de incheiere: Era razboi . Alteori concluzia are forma poetica, dupa cum e in capitolul 24. Gheorghe o zareste pe maica-sa aducandu-i mancare si presimte ca-i aduce si o veste rea: ...cand avea zile frumoase, cu spor, venea neaparat cate-o pacoste peste dansul . Urmeaza un dialog al personajelor, iar in final concluzia autorului: O, acele zile cu spor, acele norocoase zile ale noastre, mai bibe ne-ar feri Dumnezeu de dansele... .Am evidentiat doar unele particularitati de conceptie si de re alizare (dintre multele care au fost si vor mai fi, evident, puse in valoare de critica literara), datorita carora povestirea Frunze de dor nu s-a invechit, ci sub unele aspecte, ca acela al poeziei vietii taranesti traditionale, suna astazi chiar mai actual decat la ora aparitiei, de vreme ce abia in prezent se vede cu toata claritatea ca din cauza colectivizarii fortate a fost ucis taranul din omul pamantului, dorinta lui de a munci, iar odata cu aceasta si capacitatea lui de a trai puternic un sentiment sacru ca dragostea.Povestirea Frunze de dor are, credem, sansa de a ne re-taraniz
intr-o masura, adica de a ne intoarce la unele valori intre timp pierdute sau oarecum ieftinite.Dar chiar cei mai buni dintre cititorii povestirii n-au intuit un sens foarte profund al transformarii Rusandei in invatatoare, si n-am vorbi nici noi despre aceasta daca scriitorul insusi n-ar fi intervenit la un moment dat cu niste destainuiri zguduitoare. Dupa ce constata calm si durut ca aceasta lucrare Frunze de dor nu este inteleasa just si pune cateva intrebari firesti Ce s-a intamplat? De ce s-a lepadat Gheorghe de Rusanda? Druta explica: Vedeti dumneavoastra, acea epoca a demonismului co munist avea un mecanism foarte adanc ascuns, pe care eu l-as numi discreditarea valorilor. Si uite, cum a inceput atuncea in saisprezece sau saptesprezece, cand bucatareasa era pusa in frunt ea satului, pana in ziua de astazi aceasta mare epopee inca nu a sfarsit. Si discreditarea valorilor cam cum mergea? Dumneata nu prea esti bun de invatator, dar uite noi te facem, in chimb dumnea ta o viata intreaga ai sa tii minte ca noi te-am facut invatator... Si uite in felul acesta atata a fost framantata aceasta lume cu discredi tarea valorilor reale, incat mai fiecare din noi nu si-a trait viata pe care ar fi vrut s-o traiasca, n-a facut ceea ce ar fi vrut el sa faca in viata lui si ar fi fost capabil sa faca, dar n-a facut, admitem ca nici n-a iubit pe cel pe care ar fi vrut sa-l iubeasca... (Ion Druta, Discre ditarea valorilor. In Moldova suverana , 1993, 25 septembrie).Toate acestea se subintelegeau intrucatva la lectura povestirii, dar nu le-a fixat nimeni in exegeze din acelasi motiv din care nici scrii torul n-a riscat sa deschida vreo paranreza in acest sens. Rusanda n-a avut niciodata vreun gand meschin referitor la noua sa profesie, ea n-are nici o vina. Vina este a istoriei, a carei roata se dovedeste si in cazul Rusandei fatala. Chiar smulsa din tagma taranilor, ea mai crede ca ramane alaturi de Gheorghe; chiar cand discuta cu invatatorul Panzaru... Altfel era croit de viata insasi Gheorghe; aici e cheia despartirii personajelor; Gheorghe o paraseste, acela care nu numai astepta vremurile noi, dar si repetam se temea de
ele; si daca pana acum consideram ca personajele se despart din cauza psihologiei si mentalitatii lor diferite, acum adaugam ca despartirea lor mai are o cauza cea evidentiata, cu intarziere, de scriitor.Amareala frunzelor de dor vine de la adevarul ca primenirile sociale au influentat puternic personajele, determinandu-le sa-si tradeze chiar si dragostea ( mai fiecare din noi... nici n-a iubit pe cel pe care ar fi vrut sa-l iubeasca ). Nu e o idee absolut noua referitoare la persona jele Frunzelor de dor, insa destainuirile scriitorului nu numai ne permit, dar si ne obliga s-o accentuam ca pe o contributie substantiala la intelegerea justa a mesajului etic al povestirii in cauza.Mai putin amara decat Frunze de dor, mai putin tragica, dar intemeiata si ea pe adevaruri dureroase despre om si de spre viata, nuvela Ultima luna de toamna constituie obiectul unei alte lecturi revelatoare. Simplitatea conceptiei nuvelei este un prim semn al talentului care pune accentul pe capacitatea personaje lor de a se manifesta prin trasaturi de caracter distincte, prin me saje etice importante, care n-au nevoie sa fie alambicate in constructii verbale bizare, straine firii personajelor.Compozitia lucrarii este de o simplitate maxima: fiii plecati in lume nedand mult timp pe acasa, parintii acestora le expediaza telegrame. Chipurile, tatal e bolnav etc. Batranul Tata (cu majus cula; in povestire el n-are nume; este chiar Tatal) e o fire atat de cinstita, incat nu poate face o gluma, si daca mama ne sperie cu telegrama, el se impotriveste numaidecat pesemne, ca sa nu traga cu obrazul daca se va intampla ca cineva dintre noi sa vina.Temperatura mai putin de patruzeci el nu obisnuieste sa aiba .Episodul bolii Tatalui este o nuvela aparte, dar cat Tatal sta la pat vine numai fiica Marina. Din sase, cati suntem, observa nara torul, a crezut in telegrama numai biata Marina. Stie carte putina si crede orbeste in tot ce-i scris pe hartie .Batranul tata venindu-si curand in fire, se porneste el sa-i vizi teze pe fiii care nu dadusera crezare telegramei.Fiecare fiu se dovedeste un personaj distinct, cu trasaturi mo rale pronuntate, purtator de mesaj etic important. Primul, Andrei,
e carunt, are copii de insurat... Totusi, cand porneste sa ne vada, tata incepe de fiecare data cu Frumusica, pentru ca sa stea de vorba cu un om destept si cuminte, ce drag ii este ca lumina ochilor .Frumusica e un sat de ucraineni, si tata, care s-a impacat cu multe pe lumea asta, nu se poate impaca cu gandul ca nici nora, nici nepotii nu-i cunosc limba .Andrei era la serviciu la atelierul de reparatie a tehnicii agri cole. Un fiu chemandu-l acasa, el trece pe la magazin, cumpara ceva de-ale gurii si o camasa alba, cadou pentru Tatal. Apoi o noapte intreaga stau la masa tatal si fiul, secondati de nora, nepoti si vecini, incat Tatal ramane bucuros de o asemenea primire .Cel de-al doilea fiu, Nicolai, e cu totul alta fire. Nicolai e maga zioner la fabrica de zahar, iar dulcele mai ramane a fi o slabiciune a moldovenilor. Ce-i drept, cu toata averea lui, noi trecem rar de tot pe la dansul. Nu s-a plans niciodata ca i s-ar fi facut dor de noi. De venim singuri nepoftiti, in casa lor incepe sfada. Pe cat de mult ii place lui Nicolai ca se planga de saracie, pe atat nevestei lui ii place sa se fuduleasca cu toate cate le are .Prin detalii concludente Ion Druta plasmuieste un personaj me morabil. In primul rand, Nicolai varsa... la picioarele batranului... un sac cu vechituri... . Il pune pe Tatal la lucru, ii asterne sa doarma la bucatarie, ii ia cutitasul nou, dandu-i in schimb o ruginitura veche , iar la despartire vorbeste cu diferiti oameni, uitand de batran( abia cand autobuzul pornea de langa garisoara, si-a adus aminte de el si, vazandu-l urcat, i-a facut cu mana in semn de drum bun ).Concret si plastic sunt prezentati si ceilalti trei fii ai batranuluiTata (Anton, Serafim si Scriitorul-naratorul), nuvela intiparindu ni-se adanc si prilejuindu-ne meditatii serioase asupra relatiilor dintre parinti si copii.Puterea de influenta a nuvelei e asigurata de lirismul cu care deapana firul vorbei sale naratorul. Acesta are ochi ager care ob serva totul si exprima esentialul prin amanunte pitoresti, detalii vii, graitoare. Drept exemplu poate servi chiar modul in care incepe vorba despre cel de-al treilea fiu, la care ajunge Tatal: Aici, la canton,
traieste Anton, cel mai cinstit si cel mai ciudat dintre noi. Lucru de mare mirare, dar cam de multisor tata n-a mai fost pe la dansul si nici Anton, ce-i drept, n-a pasit pragul casei parintesti. Se mira tata de fiecare data cum vine, mirat e si acum fara sa fi avut vreo sfada, vreo neintelegere, se instraineaza cu fiece an tatal de fecior.Batranul porneste incet spre canton, catand bine pe unde calca, fiindca in jur, cat prinzi cu ochiul, e numai gainat. Vreo patru porci bine hraniti rasar de dupa tulpina unui stejar si-l privesc curiosi cu ochii mici, dospiti in grasime... .O dovada a concretitudinii naratiunii, a schimbarii tonalitatii in functie de continutul comunicat, totodata a maiestriei de portretist a naratorului, poate fi considerat modul in care o prezin ta acesta pe batrana de la cantonul lui Anton: Batrana se uita la el, casca si nu-i raspunde. Tata isi aduce aminte ca nici inainte vreme ea nu raspundea la binete. Era, ce-i drept, mai tinerica, avea un trup moale de sarpe si lumea nu se supara ca nu-i raspun dea la binete. Hei, dar cand a fost asta! Batranul se scarpina cu un deget la ceafa si o intreaba:Ce dracu , parca ti-am dat buna ziua!Stand pe scaunas, batrana prinde a-si mangaia doua picioare uscate si murdare:Iaca, nu ma mai poarta cioarele. Daca ma asez jos, nu ma pot ridica singura inapoi. De pe scaunas ma ridic mai usor. De aceea il port cu mine. Ai venit cu vreo treaba?Nu-l cunoaste pe tata de ruda. De cate ori a fost batranul, nu-l gasea pe Anton acasa si n-avea cine-i spune matusii ca omul ce-i sta in fata e parintele padurarului. Si tata nu vrea sa se raspunda de neam, dispretuind-o de pe cand pastea vitele la dansa... .O particularitate a nuvelei Ultima luna de toamna este ingema narea organica a lirismului cu dramatismul. Principala sursa a drama tismului este imbatranirea parintilor, accentuata puternic de instraina rea fiilor de casa parinteasca, instrainare vadita nu numai in cazul luiNicolai si al lui Anton. In lumina acestui dramatism se afirma cu toata gravitatea mesajul etic al operei: necesitatea dragostei copiilor pentru
parinti, pentru bastina. In finalul nuvelei Ion Druta se dovedeste un maestru al sugestiei poetice. La marginea altui satisor batranul se opreste, repezind cusma pe ceafa in semn de mare mirare. Vede alaturi, peste gard, intr-o livada, un copac fara pic de frunze, dar care isi tine pe crengi toata roada. Mere mari, galbui, cu stropi de rumeneala, iar in jur livezi goale, degerate. E o minune pe care tata o intalneste pentru prima oara in cei saptezeci de ani. Se reazema de gard sa vada mai bine roada copacului. Latra un caine in ograda, apare in prag un omulean putin la trup, ceva mai tanar decat tata.Auzi mata, si cum se face ca nu chica merele celea?Apoi pentru ca au codite.Omuleanul vine in livada, alege un mar frumos, il duce si i-l intinde peste gard. Inainte de-a-l fi luat, tata isi scarpina o tampla si-i spune putin rusinat:Apoi daca vrei sa-ti faci o pomana, fa-o incaltea intreaga.Ca am o baba acsa si nu crede pan nu gusta.Omuleanul se intoarce inapoi in livada, dispare pe jumatate in coroana marului cu roada si dupa o clipa de sovaiala intreaba:Poate mai ai pe cineva?Tata coboara fruntea jos si, infruntand o strasnica durere pe care n-o cunoscuse pana atunci, da moale si trist din cap in semn ca nu mai are acum pe nimeni... .Incheierea lecturii ne umple si pe noi, cititorii, de acea stras nica durere , alimentata de constientizarea rupturii dintre copii si parintii lor. E o durere purificatoare, asemenea leacurilor amare menite sa ne vindece de boala. O durere cu atat mai adanc simtita, cu cat naratorul e mai inspirat si inima ii sangereaza ca unui fiu demn de parintii si in genere de inaintasii sai, iar cuvintele si fra zele sale prezinta totul oameni, locuri, situatii, privelisti ale naturii etc. cu o maiestrie aleasa.Problema relatiilor dintre parinti si copii este abordata de IonDruta si in romanul Povara bunatatii noastre. Avem in vedere linia de subiect Onache Carabus fiica sa Nuta ginerele Mir cea. In intregimea sa acest roman nu se reduce la relatiile din
sanul unei familii si, mai larg, al unui sat. Povara bunatatii noas tre este o fresca bogata, multiaspectuala, cu nenumarate observatii adanci asupra valorilor etice netrecatoare si cu dezbateri efec tuate artistic asupra destinului istoric al meleagului dintre Prut si Nistru si al oamenilor lui. Varianta ultima a romanului, cea dinScrieri (a se vedea si: Ion Druta, Povara bunatatii noastre, Ed.Minerva, Bucuresti, 1992, col. Biblioteca pentru toti), incepe cu capitolul Miruirea , sugestie extrem de puternica a napastelor ce se abateau mereu asupra satelor noastre la inceputul secolu lui. Lupii faceau ravagii in campia Sorocii. Dar cineva avea grija de oameni, ii ocrotea. Doi tarani din satul Nuielusi, sortiti se parea pieirii, descopera pe neasteptate ca Marele Aparator al campiei Sorocii era cateaua Molda. Asa apare in roman elemen tul mitologic. Intreaga naratiune este o ingemanare organica a realului cu fictiunea, cu legendarul. Fie ca vorbeste despre intoar cerea lui Onache Carabus din primul razboi mondial, cand malul drept (al Nistrului. I. C.) nu vroia sa-l primeasca. Au tras in el de doua ori, dar nu l-au nimerit. Malul stang nu vroia sa-i dea drumul... , fie ca ajunge cu naratiunea la cel de-al doilea razboi mondial, cand exploreaza din plin si cu multa indemanare artis tica simbolul macilor, sugestie policroma a flacarilor razboiului, IonDruta obtine expresii dense si convingatoare ale principalelor eveni mente istorice prin care trec personajele romanului. Nu lipseste comentariul publicistic, facut cu economie verbala, in cuvinte calde, marcate de participarea afectiva a autorului. Ofteaza sarmanii(oameni din campia Sorocii. I. C.) din greu, caci nu-si pot inchipui cam ce alte necazuri s-ar mai putea abate pe capul lor. Cutitul era de mult la os, caci in cei patru ani de razboi (1914 1918. I.C.) mult incercata Basarabie trecuse, pare-se, prin toate. A intrat in razboi ca una din guberniile de apus ale Imperiului tarist, apoi, cuprinsa de revolte sociale, a ajuns a se fi proclamat republica (la 19 noiembrie/2 decembrie 1917. I.C.) si s-a mentinut ca stat independent vreo zece saptamani, dar nerecunoscuta fiind pe plan international, acum iesea din razboi ca tinutul de rasarit al regatului roman .
Sunt frecvente digresiunile lirice de un farmec exceptional, situatiile-limita care vorbesc cititorului mai mult si mai convin gator decat zeci sau chiar sute de pagini de istorisire plata a fapte lor istorice reale (intalnirea lui Mircea Moraru, proaspat intors din armata sovietica, cu Nica, ofiter al armatei romane, in lanul de floarea-soarelui), ba chiar unele actiuni oarecum ordinare ale personajelor se umplu in contextul romanului de semnificatii adanci, ca plecarea lui Onache Carabus cu sotia sa Tincuta la padure, intr-o zi de primavara; ei sunt urmati, tot atunci, de alte zece perechi de ciutureni, drept care cam la noua luni, in miezul iernii, vreme de-o saptamana au fost unsprezece nasteri in Ciutura roada nemaipomenita pentru un satisor atat de mic .Romanul Povara bunatatii noastre cuprinde viata Basarabiei de la primul razboi mondial pana in anii colectivizarii agricul turii si ai formarii asa-numitei elite colhoznice, pentru care prinde gust ginerele lui Onache Carabus, sotul Nutei, Mircea Moraru.Scriitorul n-a ocolit evenimentele si fenomenele negative, ca foametea organizata de comunisti cu scopul de a baga mai usor lumea in gospodarii colective, deportarile operate de sovietici, prigonirea obiceiurilor nationale dupa razboi, impozitele si impru muturile care apasau nemilos taranimea. Pe alocuri Ion Druta plateste tribut timpului si ideologiei dominante in acel timp: instrainarea Basarabiei in 1812 este numita simplu si neadevarat alipire , ostasii rusi sunt intampinati si la el ca elibera tori... Dincolo insa de cateva asemenea momente, scriitorul reali zeaza o fresca impresionanta si principalul veridica a vietii noastre, pe planul din fata aflandu-se relatiile dintre parinti si copii.Doua cupluri familiale, Onache Carabus Tincuta si MirceaMoraru Nuta, constituie obiectele celei mai mari atentii din partea lui Ion Druta. Desi nu se reduce la atat, romanul avand nenumarate personaje memorabile, inclusiv cele episodice, ca invatatorul Miculescu sau Haralambie cel Destept (in variantele anterioare a fost unul deosebit de pitoresc si purtator de semni ficatie mos Bulgare , a carui disparitie din varianta defini-
tiva a romanului poate fi numai regretata), principalele probleme ale Poverii bunatatii noastre sunt abordate de autor mai ales prin mijlocirea acestor patru personaje. Onache Carabus si Tincuta sunt pastratorii virtutilor si traditiilor nationale, purtatorii prin cipali in cadrul romanului ai ideilor de vatra parinteasca, munca cinstita ca izvor al vietii si dainuirii, optimism, afirmat chiar si in cele mai cumplite conditii ale realitatii, cinste (soveste, ziceOnache Carabus) etc.Mircea Moraru si Nuta nu se indeparteaza ostentativ si definitiv de traditiile si de valorile etice milenare ale poporului. Mai ales Nuta poarta o veneratie constanta pentru mama sa (cand o vaduvioara schimba in casa totul, ea reface soba si hornul cum le lasase Tincuta), asteapta cu nerabdare colindele strabune, isi iubeste sotul harazit de soarta. Dar un fior de raceala se strecoara totusi intre Nuta siOnache; poate mai concret ar fi sa spunem ca Onache se indeparteaza de fiica in virtutea racelii aparute intre el si Mircea.Mircea a devenit strain pentru Onache Carabus nu atat in cei patru ani cat ginerele a lucrat cu tractorul ( Fierul il daduse gata...Onache Carabus nu prea avea ochi sa-i vada pe tractoristi. Mai intai, ca el tinuse totdeauna cai... Nici macar de Mircea, care-i era acum ginere, nu-i parea rau... Mircea il facuse de rusine nu numai pe badea Onache, ci si tot neamul Carabusilor, si asta il durea grozav... I-a trebuit lui fier, i-a trebuit lui tractor?! In loc de-a pune la cale treburile Ciuturii, el sta cu cioroii de vreo patru ani in singuratatea dealurilor, inghite motorina s-a ajuns de-a ramas numai o umbra dintr-insul... ), cat in timpul cand Mircea se da cu puterea, isi pierde serile cu interminabilele sedinte de la sediul gospodariei, ajunge brigadier, asteapta sa-i vina la cumatrie sefi mari, uita sa-l invite pe socru etc. Mircea de mult intuise ceva in purtarile si in felul de a fi al lui Onache. Un timp Onache siMircea se impacasera de minune ( parea ca ei cu o singura pereche de ochi vad lumea, cu o singura minte judeca, cu un singur trac tor ara ), dar Mircea deodata a simtit o zaviste neagra pentru vitalitatea socrului sau... . Cu toate ca anume venirea in camp a
lui Onache l-a determinat pe Mircea sa lase tractorul si sa se intoarca la meseria bunicilor si strabunicilor , instrainarea din tre personaje creste vertiginos. Mircea incalca masura in toate, deviaza de la modul de viata natural si cinstit al lui Onache si al propriilor sai parinti, fapt resimtit puternic de Nuta: ... ce folos din trudozilele celea multe, ce folos ca si barbatul ei intrase la putere si traiau bine, aveau de toate?! Ce folos din bunurile celea, odata ce ea, ca si inainte vreme, nu avea barbat, ramanand a fi si gospodarul, si gospodina casei? Uneori chiar incepea sa i se para ca nici n-a fost maritata. S-a harjonit cu un flacau intr-o caruta cu fan, pe urma hai ca fac nunta in mare graba, si iata-l ca se duce la armata. N-a dovedit sa scape de armata, a venit razboiul, dupa razboi foametea, dupa foamete -- tractorul. Acum, abia ce l-a coborat, cu mare ce l-a smuls, secatuit, de pe tractorul cela, si iar l-a pierdut... .Onache Carabus si Mircea Moraru simbolizeaza doua moduri de viata, doua modalitati de a vedea si de a intelege lumea, si intre ele se casca o prapastie, o ruptura, simtita dureros in epi sodul cumatriei organizate cu ocazia nasterii in familia ginerelui a celui de-al patrulea copil. Din acest moment nici o impacare intre Onache si Mircea nu mai poate fi.Este mare importanta tuturor personajelor romanului, cu deo sebire a Tincutei, Nutei, a lui Mircea, Nica, matusa calugarita de pe malul Nistrului, Paraschita (spre sfarsitul romanului), dar pe planul din fata al naratiunii se afla de la inceput pana la urmaOnache Carabus. Setea lui de viata, optimismul, pastrarea valori lor spirituale ale neamului, intruchipate in munca ( Ara si seama na si vei avea dreptate ), in cumsecadenie, in perpetuarea obi ceiurilor si traditiilor (Onache cunoaste colinde vechi, pe care le canta cand se iveste ocazia; el da tuturor trecatorilor de pomana pere din livada sa, cand ii cazusera in razboi cei doi fii; el orga nizeaza praznice in amintirea sotiei sale Tincuta la termenele prevazute de traditia milenara etc.). Efigie a taranului basarabean al epocii, Onache Carabus este un personaj viu datorita, in primul
rand, propriilor sale actiuni, atitudini, sentimente si idei, unele simbolice si sugestive, ca trecerea Nistrului in 1918, indemnul adresat ciuturenilor de a merge la padure, atitudinea fata de maci in 1940 1941 s. a. Vorbirea personajului este puternic nuantata, in spusele lui facandu-si aparitia ironia, zeflemeaua, subtextul sem nificativ. Scriitorul nu ocoleste caracterizarea directa a persona jului: Tarana era cea mai mare dragoste a lui Carabus, era cel mai frumos cantec al lui, un cantec ce se cerea cantat cu masura si trebuia tinut minte cuvant cu cuvant... E mare lucru cand omul are noroc, iar norocul ciutureanului sunt cele doua brate ce stiu a pune la cale o roada buna... E mare lucru cand are omul noroc, si Onache Carabus parea sa-l aiba. Bratele lui au fost poate cele mai cautate printre ciutureni ).Dintre mijloacele de individualizare a personajului se remarca si concluzia, modalitate de concentrare maxima a esentei unui sentiment sau de ce nu? a unei vieti de om: Doua razboaie mondiale, o revolutie, un Nistru revarsat de primavara, un camp trudit din primavara si pana toamna tarziu, an de an, o vrednica si cuminte femeie, trei copii, si toate acestea in numai o sin gura viata de om! Pentru a sugera armonia sufletului personajului, starea fireasca a modului acestuia de a-si trai veacul, Ion Druta recurge la mijloace simbolice, ca acela al muzicantilor care-l insotesc toata viata. Spre sfarsit Onache ramane cu un singur tiganas, faptul prevestind disparitia personajului.Proza analitica si dramatica, ingloband in paginile sale adeva ruri dintre cele mai cumplite, ca trecerea Basarabiei de la o pute re la alta, deportarile, foametea s. a., Povara bunatatii noastre ne farmeca si printr-o seama de digresiuni lirice captivante, una devenind chiar laitmotiv al romanului cea referitoare la campiaSorocii: Campia Sococii... O fi fost candva pe aici, cu mii si mii de ani in urma, o mare limpede si blanda. O fi secat incetul cu incetul... Or fi crescut candva pe aici, odata demult, paduri adanci si dese. Le-o fi ars vreun pojar, le-o fi pustiit vreo furtuna... S-o fi
inaltat pe aici, candva demult, un card de munti cu creste carunte...Pamant tocmit sa poarte sute de ani, din samanta in samanta, gustul painii de secara. Grai mustos, ce se pricepe deopotriva de bine a rade si a plange, a multumi si a blestema. Un dor natang din mosi-stramosi, o faramitura de joc nebun, pentru care nici picioare ca sa-l depeni, nici pamant sa-l prinzi sub calcaie. Pedea psa unui car cu boi, osandit a rataci ani la rand... Iar de jur imprejur, cat cuprinzi cu ochiul, musteste o zare maruntica cu dealuri mici si sinilii ba le vezi, ba le visezi... Campia Sorocii... .Alte digresiuni Padure verde, padure... , Nopti de vara, nopti de campie... sunt tot atatea poezii in proza, gratie caroraIon Druta obtine o expresie adecvata a cadrului fizic, material, in care se desfasoara actiunea, isi exteriorizeaza in mod inspirat ati tudinea sufleteasca fata de personaje, ne vrajeste prin frumusetile lingvistice ale scrisului sau.Dintre operele in proza bogate sub aspectul problemelor abor date de autor si incitante prin modalitatile artistice explorate de acesta se remarca si nuvela de proportii Clopotnita.Ion Druta porneste de la un fapt concret renovarea, apoi aprinderea si disparitia Clopotnitei dintr-un sat cu nume istoric Capriana , fapt in jurul caruia se pomeneste antrenat curand un intreg colectiv de pedagogi si elevi. Problema principala a nuvelei este ocrotirea valorilor sacre ale trecutului. In centrul naratiunii se afla doua personaje categoric diferite unul de altul: profesorul de istorie Horia Holban si directorul scolii Nicolai Balta.Horia tinea minte dezvaluirile conferentiarului universitar IlarieTurcul despre importanta Clopotnitei lui Stefan cel Mare, ridicata pe dealul Caprianei. De altfel, relatiile lui Horia Holban cu IlarieTurcul s-au conturat mai apoi in timpul lucrului lor comun in ca drul Societatii de ocrotire a monumentelor de istorie, cand proaspatul presedinte al Societatii, tot el conferentiarul universi tar care vorbise atat de inspirat despre Clopotnita lui Stefan celMare, ia partea lui Baltatu, secretar stiintific, absolut strain de cauza ocrotirii monumentelor de istorie. Ceva mai tarziu Horia
si-a dat seama ca nici savant, nici om de omenie, nici taran din neamul taranilor, cum il crezuse la inceput, nu era acest IlarieTurcul. Frica pentru controlul de la militie l-a despuiat deodata de toate legendele, si Horia a vazut alaturi un sobolan grasun cu gandul la graunte si la propria sa pielicica .Poate aceasta descoperire l-a indemnat sa fie darz in viata de mai departe, in activitatea de profesor de istorie la Capriana. Scoala de aici era tiranizata de directorul Nicolai Balta, o lifta de om care, odata ce-ti iesea in cale, nu mai dadea inapoi . Pedagog cu lacune catastrofale in pregatirea sa profesionala , directorul devenea nu mai foc si para atunci cand erau atinse interesele sale . Preda lite ratura (evident, moldoveneasca . I. C.), dar adevarata lui pa tima erau constructiile, si acolo unde ajungea el director ograda scolii era numai movile de nisip, surcele, var, piatra, ciment .Horia este un pedagog indragostit de profesia si de vocatia sa, unul care le vorbeste elevilor despre istorie si viata ca despre ceva esential, iar ajungand la istoria satului lor le spune adevaruri sfinte: Voi, fireste, sunteti de acum o alta generatie, faceti parte din alta lume, dar din orice generatie ati fi, cand veti intalni o batranica garbovita urcand cu un capat de lumanare dealul, sa nu radeti de dansa, pentru ca prin capatul cela de lumanare ea urca sa cinsteasca intregul trecut al neamului sau .Elevii transmit parintilor si cunoscutilor atare adevaruri, drept care Clopotnita din sat reincepe sa dea semne de viata: Intr-o buna zi, asa cam pe la amurg, s-a iscat o boaghe de lumina in camaruta de jos a Clopotnitei. A doua zi, dimineata, cand s-au dus oamenii sa vada ce se petrece acolo, au ramas mirati gasind camara curata, cu podele spalate, cu servete curate pe masuta. O strachina de grau pusa in mijlocul mesei, un capat de lumanare infipt intr-o ramasita de sfesnic... .Autoritatile sovietice, aceleasi, in fond, care inca din ordinul luiLenin distrusesera intai preotimea, apoi si monumentele de cult, nu priveau cu ochi buni reactivarea bisericilor. Nicolai Balta stia acest
lucru si a pornit imediat lupta impotriva tanarului profesor de isto rie, care incerca sa tulbure in fel si chip constiinta satului . La insistenta lui vine in scoala o comisie de la minister, care insa lasa totul balta, apoi acelasi director pune la cale daramarea Clopotnitei.Ion Druta il prezinta pe Horia incadrat in lupta cea mare. Horia s-a gandit ca acum important e nu atat ceea ce se petrece in varful dealului, cat ceea ce se va petrece aici in clasa. Pana acum au fost numai vorbe. Acum s-a trecut la fapte. Avea in fata doua duzine de boturi de huma, si de dansul depindea ce se va alege pana la urma din huma ceea. Vor fi ei oameni demni de acest pamant ori niste lasi; vor privi lumea cinstit, cu fruntea sus, ori o vor fura hoteste, cu coada ochiului; vor apara ceea ce este maret si sfant ori vor trada totul, cautand sa le fie lor cat mai bine .Conflictul ia proportiile unei lupte ireconciliabile, de vreme ceNicolai Balta obtine sa se acopere cu scanduri usile si ferestreleClopotnitei, un biet Simionel oferindu-se sa bata in cuie Clopotnita pentru cinci ruble pe ora , iar un grup de colhoznici taind scandura trebuitoare, de parca Clopotnita n-ar fi fost si pentru ei un lucru sfant. Abia cand afla ca noaptea nu se stie cine a smuls scandurile de pe Clopotnita si le-a aruncat cat ti-i dealul cela de mare! , Horia se linisteste intrucatva: cineva se trezise, pe cineva il durea inima dupa importantul monument de istorie.Dar n-avea temei linistea lui: acelasi Simionel smulgea scandu rile, noaptea, pentru ca a doua zi sa mai castige cinci ruble pe ora .Lupta fiind inegala, Balta bucurandu-se de sustinerea tacita a autoritatilor, oamenii avand teama de a iesi deschis impotriva lui(de fapt, un profesor, Haret Vasilievici, a avut pana la urma curajul de a-l infrunta categoric, energic, demn), mai apoi directorul lansand in sedinta consiliului pedagogic insinuarea ca Horia Holban il uraste pentru ca el, Balta, ar fi avut un roman de dragoste cu Jeannette, inimosul profesor de istorie nimereste in spital la Chisinau.Este pretul pe care i l-a cerut tenacitatea de luptator, de ocrotitor in fapte al monumentelor de istorie, de educator al unor cetateni care sa pretuiasca si ei valorile autentice ale trecutului.
Dupa aceasta crunta incercare Horia ia trenul spre Bucovina sa natala. Prin somn se aude strigat de cineva si coboara la statiaVerejeni, cea mai apropiata de Capriana.Ion Druta se dovedeste un maestru al explorarii situatiilor-limi ta, in care personajele se dezvaluie plenar, chiar daca lucrurile nu sunt rostite pana la capat. Intalnirea lui Horia cu Jeannette si, in mod deosebit, conversatia lui cu elevii din clasa a zecea, din tre care se gaseste pana la urma unul, mai exact una MariaMoscalu , care-i spune adevarul ca in noaptea cand arseseClopotnita elevii n-au alergat s-o stinga, deoarece le-a fost frica de director, sunt episoade zguduitoare prin dramatismul lor.Portretele fizice si cele morale, dialogurile caracterizante, monologurile (in cazul lui Horia Holban), comentariul autoricesc plin de reflectii adanci asupra oamenilor si vietii sunt principalele mijloace de exprimare a mesajului etic: nevoia de participare ac tiva la lupta pentru ocrotirea vestigiilor trecutului si in general de atitudine raspicata fata de ceea ce se intampla in viata.O nuvela incitanta a lui Ion Druta este Toiagul pastoriei. Per sonajul ei n-are nume, este un cioban, un pastor sau Ciobanul,Pastorul. Un om ciudat la prima vedere, prin felul de a fi al caruia scriitorul a exprimat o seama de adevaruri crunte referitoare la noi si la istoria noastra. Era nalt si zdravan cat un munte, caci de acolo, de la munte, o fi coborat neamul lor pentru a se capatui pe dealurile noastre. Era tacut, trist... Masurat la umblet, masurat la catatura, masurat in toate pornirile sale... . Nimeni n-a zarit in ograda lui oi, nu l-a vazut sa manance branza, si totusi il credeau bogatas, chiabur, in listele in care oamenii puterii notau averilePastorului vecinii au introdus atatea oi, incat bietul lor consatean s-a pomenit dator statului cu lana, branza si pielicele.Ar fi putut Pastorul sa le spuna oamenilor, inclusiv func tionarilor cu recensamantul averilor, ca n-are oi, ca nici nu le-a avut vreodata?In realitate asa ar fi procedat oricine, in nuvela personajul e acela care la orice intrebare raspunde cu un singur cuvant: Bine
El este acela care-i incearca de minte si pe consateni, si pe oame nii puterii: nevazand oaie la casa lui, vor indrazni oare sa-l con sidere bogatas? Oamenii au indraznit. Vor indrazni sa-l deporteze ca pe un contra ? Au indraznit si l-au deportat. A venit timpul reabilitarilor si a fost reabilitat. Apoi a fost barfit din nou, acum ca o fi adus aur de pe unde fusese deportat.Ion Druta a explorat aici cateva situatii absurde, intemeiate pe zvonuri si presupuneri, fara sa-si puna personajul sa se injosea sca demonstrand la stanga si la dreapta ca n-are oi si ca a fost calomniat. Si ne-a aratat ce fel de oameni suntem noi atunci cand numai in vorbe ne numim frati, surori, oameni de acelasi neam etc. Ne-a aratat cat loc ramane in viata noastra pentru barfeli, pentru tradari, pentru o totala lipsa de omenie.Concluzii cu atat mai justificate si mai dureroase, cu catPastorul a fost un om de mare omenie, unul care n-a facut nimanui nici un rau, ci dimpotriva a lecuit oile pe care i le aduceau satenii, i-a ajutat pe acestia cu sfaturi bune, a pastrat cantece batranesti.Nuvela Toiagul pastoriei este o inversare a genialei idei mi oritice. O inversare pe cat de neasteptata, pe atat de fireasca (Grigore Vieru). Nu oile raman fara pastor, ci pastorul ramane fara oi. Acelasi confrate de breasla a facut observatia surprin zatoare ca Pastorul urca pe deal... pentru a vedea mai clar si mai profund dramele care se intampla in vale , urmata de o concluzie care merita toata atentia: Pastorul reconstruieste, pe de o parte, secventele dramatice din viata poporului. Pe de alta, el construieste prin Cantec misterul protector, misterul miscand idei. Gasim in viata pastorului doua pozitii active superioare, prin care el devine un personaj national .Nuvela este o parabola sugestiva, din al carei final intelegem ideea daruirii de sine a Pastorului, de vreme ce el si dupa moarte bucura ochiul consatenilor si ii imbie pe unicul covoras de iarba verde, asternut intr-o primavara devreme in cimitirul de la margi nea satului. Or, mai ales finalul adevereste caracterul preponderent
semanatorist al lucrarii, ca si acceptarea de catre personaj a des tinului harazit.Prin operele sale de rezistenta scriitorul se implica in istoria zbuciumata a oamenilor acestui pamant si ramane alaturi de toti acei care pe-a lor spinare tara tin (Alexei Mateevici).BIBLIOGRAFIE SELECTIVAVasile Coroban, Tablouri plastice din viata In Octombrie 1953, nr.3; Romanul moldovenesc contemporan, Chisinau, Ed. Cartea moldove neasca, 1969; editia a II-a, 1974.Mihai Cimpoi. Un univers artistic, Frunze de dor , Dialogul risipei si implinirii umane, Ultima luna de toamna . In cartea lui: Disocieri ,Chisinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1969; Osanda cautarii artistice. In cartea lui: Focul sacru , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1975; Creatia lui Ion Druta in scoala, Chisinau, Ed. Lumina, 1986; Spatiul sacru. In cartea: Aspecte ale creatiei lui Ion Druta , Chisinau, Ed. Stiinta, 1990; O istorie deschisa a literaturii romane din Basarabia, Chisinau, Ed. Arc,1996; editia a II-a, 1997.Ion C. Ciobanu, Viziunea poetica a lui Ion Druta. In cartea lui: Taria slovei maiestrite , Chisinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1971.Anatol Gavrilov, Sugestia psihologica in creatia lui Ion Druta. In cartea lui: Reflectii asupra romanului , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1984.Nicolae Biletchi, Romanul si contemporaneitatea, Chisinau, Ed. Stiinta,1984; Opera lui Ion Druta in contextul curentelor artistice ale timpului.In cartea: Literatura romana postbelica. (Integrari, valorificari, reconsi derari) , Chisinau, Firma editorial-poligrafica Tipografia centrala, 1998.Grigore Vieru, O tulburatoare balada moderna. In cartea lui: Cel care sunt , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1987.Andrei Hropotinschi, Problema vietii si a creatiei, Chisinau, Ed. Litera tura artistica, 1988.Mihail Dolgan, Farmecul lirismului drutian. In cartea: Aspecte ale creatiei lui Ion Druta , Chisinau, Ed. Stiinta, 1990.Eugen Lungu, Adevarul, adevarul si numai adevarul! In cartea:Drutiana , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1990.Ion Ciocanu, Ion Druta: Frunze de dor. In Limba romana , 1992, nr. 1.Iulian Ciocan, Miorita si proza romaneasca din secolul XX (I-II-III). In Contrafort , 1997, nr. 7 9.
Nascut la 14 februarie 1935 in comuna Pererita, judetul Ho tin, Grigore Vieru a studiat la scoala din localitatea de bastuna, apoi in oraselul Lipcani si la Universitatea Pedagogica Ion Crean ga din Chisinau. A debutat cu placheta de versuri pentru copiiAlarma (1957). Curand s-a afirmat ca unul dintre cei mai talentati poeti din Republica Moldova si unul dintre cei mai darji luptatori pentru desteptarea constiintei nationale a romanilor de la est dePrut. Cartile Versuri (1965), Numele tau (1968), Aproape(1974), Fiindca iubesc (1980), Taina care ma apara (1983),Cel care sunt (1987), Acum si in veac (1997) editate la Chisinau, au constituit adevarate jaloane nu numai in creatia sa. Multe carti ale lui Grigore Vieru au vazut lumina tiparului peste Prut, adeve
rind un poet autentic al tuturor romanilor: Steaua de vineri(1978), Radacina de foc (1988), Izvorul si clipa (1991), Hris tos nu are nici o vina (1991), Curatirea fantanii (1993), Vad si marturisesc (1996) s. a.Grigore Vieru a contribuit esential la dezvoltarea literaturii pen tru copii, dintre multele si multindragitele sale carti pentru cei mici evidentiindu-se in chip deosebit cartea prescolarului Albinuta(1979; reeditata de nenumarate ori) si un original si inspirat Abece dar (1970, 1983, in colaborare cu Spiridon Vangheli).A fost mentionat cu Diploma de Onoare Andersen (1988), este laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1990) si membru-corespondent al Academiei Romane (1993).Venind in literatura dupa moartea lui Stalin si dupa alte eveni mente care au schimbat in bine starea de lucruri din fosta Uni une Sovietica, format la scoala literara a folclorului autohton, dotat cu un simt ales al cuvantului si al sunetului (in copilarie a cantat in cor si la diferite instrumente, fiind vecin si prieten cu ves titul lautar Dumitru Blajinu), a infaptuit in literatura romana de la est de Prut o adevarata revolutie. In locul istorisirilor anoste, plictisitoare despre prietenia copiilor de diferite nationalitati, de spre necesitatea de a-si iubi fierbinte patria sovietica de necu prins, in locul lozincilor rimate si al altor surogate care constituiau pana atunci literatura moldoveneasca pentru copii , Grigore Vie ru le spunea celor mici adevaruri mari in imagini aparent simple, adanc simtite si usor memorabile, datorita semnificatiilor etice adanci si elementului umoristic omniprezent: Iedului ii cresc cornite:/ doua varfuri de penite!/ Si cu ele, ca baietii,/ iscaleste toti peretii sau: Sta purcelul jos in paie:/ Sunt murdar. Murdar de tot,/ Trebuie sa-mi fac o baie... / Si s-a dus s-o faca-n glod .Poieziile lui Grigore Vieru (Iedul si, respectiv, Purcelul) starneau hazul copiilor sau ii ravaseau adanc atunci cand invocau, de exem-
Grigore Vieru in tinerete, cu mama Eudochia si cu fiii Dorin si Calin. plu, Povestea puisorului de melc: S-a stins soarele cel bun,/Eu ma culc, povesti imi spun./ Dar nici una nu-i frumoasa.../ Greu e singurel in casa! Prin intermediul artei autentice, autorul cul tiva micului cititor un gust lingvistic si literar fin, il punea in con tact cu problemele complicate ale existentei umane, fara sa-l dadaceasca ori sa-l plictiseasca.Grigore Vieru se dovedea original, chiar in comparatie cu au torii mai putin politizati in sens comunist (George Meniuc, LiviuDeleanu), care evitau cu un anumit succes povetele versificate si istorisirile plictisitoare pe teme majore . El intelege intr-un mod aparte si notiunea tema majora : copilul este chemat, prin firea lucrurilor, sa-si iubeasca inainte de toate mama, limba materna, plaiul natal. La aceasta intelegere (originala in contextul timpu lui) a tematicii majore se adauga simplitatea discursului poetic,
oralitatea stilului, caracterul captivant al imaginii puse la baza poeziei si neaparat sprinteneala poantei, finalul surprinzator.Poetul evoca o situatie simpla si-i sugereaza copilului ideea ca mama este o fiinta sfanta pentru el, ca soarele ( Mama ne man gaie,/ Soarele luceste./ Soarele e unul,/ Mama una este ). Indem nurile lui ca micutul sa-si iubeasca mama sunt de o ingeniozitate pe potriva copilului: Si pe deal, si pe valcele/ Zboara doua randunele,/ Dar nu-s ele randunele,/ Ci-ale maicii manusele.//Cand se duc pe dealul poamei,/ Sa saruti mainile mamei./ Cine mainile-i saruta,/ Parca merge si-i ajuta .In toiul rusificarii acerbe a romanilor basarabeni, nemaivorbind de oprimarea pana aproape de desfiintare a limbii bastinasilor din Transnistria si din Bucovina, Grigore Vieru a avut curajul de a scrie simplu, impresionant si prin finalul poeziei Frumoasa-i limba noastra! profund: Pe ramul verde tace/ O pasare maiastra,/ Cu drag si cu mirare/ Asculta limba noastra.// De-ar spune si cuvinte/ Cand canta la fereastra,/ Ea le-ar lua, stiu bine,/Din limba sfanta-a noastra .Cand era la moda sa se scrie despre necuprinsa patrie sovietica si sa se taca despre asa-numita patrie mica, Grigore Vieru le spu nea copiilor in poezia Plaiul meu: Sunt multe tari pe lume/ Ce ncanta si te-atrag./ Dar plaiul meu anume/ Imi este cel mai drag .Poetul nu-si desconsidera cititorul fraged, manifesta incredere in capacitatea lui de a intelege just si adanc expresia poetica: La noi mai dulce-mi pare/ Si painea din stergar,/ Si apa de izvoare,/Si-acel cires amar...// Mai verde e pomatul,/ Mai scurt e lungul drum,/ La noi chiar si omatul/ Mai cald e nu stiu cum .Intr-un atare context finalul patetic se afirma ca expresie fireasca a dragostei fata de plaiul natal: Dragule, meleagule,/ Duiosul nos tru cant,/ Smolitule, truditule,/ Frumosul meu pamant .Originalitatea intelegerii obiectivelor poeziei, oralitatea si sim plitatea ca factori exteriori ai comunicarii poetice, indaratul carora stau caracterul modern al expresiei si complexitatea autentica a
poeziei dintotdeauna, au asigurat din start succesul creatiei lui Grigore Vieru pentru adulti. Chiar pornind, uneori, de la fapte obisnuite, poetul le descopera semnificatii etice neasteptate, cu atat mai impresionante. Anticipand consideratiile despre lirica de dragoste a poetului, evidentiem aici rostul deosebit al penultimu lui vers din suita de ziceri care formeaza uluitoarea poezie Tu:Venii tarziu acasa,/ Sa vad ce-i zice tu,/ Luai putin din masa,/Sa vad ce-i zice tu,/ Mi-a ras pe drum o fata,/ Sa vad ce-i zice tu(...)/ Sunt palid ca lamaiul,/ Sa vad ce-i zice tu,/ Sa mor as vrea intaiul,/ Sa vad ce-i zice tu .Bogata incarcatura ideatica a acestui penultim vers si impre vizibila intorsatura din finalul discursului autoricesc ne pun in fata unei revelatii poetice, obtinute cu dibacia unui adevarat mae stru.Grigore Vieru, Doina si Ion Aldea-Teodorovici in ospetie la Marin Sorescu.
Compozitia simpla in aparenta, dar nici pe departe simplista, date fiind incarcatura ideatica a finalului poeziei, revelatia asi gurata acum de ultimele doua versuri, ne surprinde in poeziaClipe. La drept vorbind, Grigore Vieru procedeaza de la bun inceput metaforic, gandirea sa este una eminamente poetica ( Cli pa este un graunte,/ Cl ipa-i floarea dintr-un pom./ Doua clipe, mai rotunde,/ Sunt privirile la om ), dar anume in finalul poezi ei el foloseste un detaliu in masura sa dezvaluie o idee nu numai poetica (prin forma originala si incitanta a exprimarii), dar si filo zofica (prin natura si prin adancimea adevarului exprimat): Intre boabele de poama/ Se inghesuie o stea.../ Dar incape tot pustiul/Intre clipa ta si-a mea... ).Ingemanarea organica a sentimentului cu gandul si unitatea simplitatii comunicarii cu complexitatea naturala a existentei umane sunt particularitati esentiale ale liricii poetului de la chiar inceputul creatiei sale.Este adevarat ca un timp Grigore Vieru a abordat cu predilectie motivul poetic al mamei, dand nastere si unei discutii pe tema restrangerii , apoi a reluarii uneori nu tocmai fericite a temelor. Aici este oportun sa explicam ca limitarea la motivul mamei a avut (in contextul timpului concret-istoric) o semnificatie deosebita, poetul sustragandu-se constient si ingenios datoriei de a evoca artistic cuceririle si aspiratiile omului sovietic, bine facerile prieteniei popoarelor si altor teme si sarcini prevazute de hotararile de partid si de indicatiile forurilor conducatoare.Asta pe de-o parte. Pe de alta parte, chiar in contextul reluarii insistente a motivului poetic al mamei, scriitorul proceda in fiecare poezie in mod original, punea in lumina semnificatii noi ale moti vului, depunea eforturile cuvenite pentru a nu se repeta, aceasta reusindu-i de cele mai multe ori.Ca si in poezia pentru copii, in creatia sa pentru adulti GrigoreVieru pornea de la sacralitatea ori poate mai curand de la sacrali zarea unor fiinte si adevaruri pe care literatura realismului socialist , nereusind sa le lichideze definitiv, le trecea cu ostentatie pe un pla
secundar. Mama nu inceta, desigur, sa fie mama, dar in epoca ime diat postbelica rolul ei revenea, in mare, Patriei ( Rodina-mati ,Mati-Otcizna in ruseste inseamna Patria-mama ).In literatura est-pruteana Emilian Bucov a dat expresie preg nanta acestei stari de spirit, socialiste si... nu tocmai omenesti in conditiile cand proslavirea patriei sovietice de necuprins se facea cu scopul de a minimaliza importanta patriei mici, a bastinii noas tre, a limbii stramosesti etc.: Patria-mama ti-i gandul si fapta... .In acest context Grigore Vieru a afirmat poetic si profund po lemic: Mama, tu esti patria mea! Abordeaza acest motiv si alti poeti de la noi, unii realizand opere foarte bune, dar Grigore Vieru a lucrat cu tenacitatea mesterului care isi propusese rasturnarea unei mentalitati si intro narea unui adevarat cult pentru mama, care spre deosebire de patria sovietica era in adevar una, unica si principalul alta decat imperiul de necuprins. Ne vedem obligati sa citam din poezia lui Emilian Bucov Dezrobirea : Patrie sovietica / nemarginire/ de munti, de ape, de campii,/ cum sa cuprind/ in cuvantul iubire/ noianul de-ndragostit,/ bucuria de fiu! E tarziu sa-i reprosam autorului. Noi intentionam sa punem in lumina schimbarea de optica in cazul lui Grigore Vieru, care venea sa glorifice mama adevarata, nu una de imprumut: Mama,/ Tu esti patria mea!/ Crestetul tau varful muntelui/ acoperit de nea./Ochii tai / mari albastre./ Palmele tale / araturile noastre... .Poezia lui Grigore Vieru despre mama avea o misiune si un efect revolutionar. Acest efect a fost cu atat mai mare, cu cat poetul proceda absolut firesc. In multe poezii mama este anume si nu mai mama Dochita de la Pererita, prin referirea la care autorul exprima sentimentele adanci si puternice, care sunt si ale noastre ale tuturor. Eu inaintea mamei/ am suflet vinovat / iubirea pentru dansa/ cu bratul am furat... , ni se destainuia el in poeziaIn fata mamei. Personajul liric furase din dragostea pentru mama si daduse cele furate, bineinteles, iubitei. Grigore Vieru pune in lumina altruismul mamei, jertfirea benevola a acesteia
de dragul fiului: Oh, de iubirea-mi mama/ mai mult tot saracea,/ dar furtul ca nu-l vede/ ades se prefacea .Vine insa clipa cand din dragostea fiului pentru mama ramane nimic, si atunci mama porneste pe urma fiului, strangand cazute fire/ de dragoste si dor . I le aduce aceluiasi fiu, ca sa se intample in urma idilei de pana acum o drama: In par, stralucitoare,/ iubita-mi si le-a prins ( firele de dragoste si dor . I.C.)./ ... Sa nu ma vada nimeni,/ cu sufletul am plans .Atare poezii nu pot sa nu influenteze cititorul, sa nu-l incite la meditatii, sa nu-i sugereze un comportament etic pilduitor in relatiile cu mama, si nu numai.Alta data Grigore Vieru dezvaluie intr-o singura imagine deosebit de cuprinzatoare si de sugestiva altruismul desavarsit al mamei prin mijloace alegorice sau parabolice, dupa cum e ca zul poeziei Pasarea: Cand s-a intors/ la puii ei cu hrana,/ gasise cuibul gol/ si amutit./ L-a cautat/ pan ii albise pana,/ pan cand in cioc/ samanta a-ncoltit . Aceasta e mama adevarata, cu grija ei materna mistuitoare, ce transpare dintr-o imagine concreta, plas tica, proaspata si impresionanta.Grigore Vieru cultiva si poezia discursiva, in care mama se dovedea la fel de grijulie, in alt mod, oarecum retoric: Cada frun za-n vant / Stele ard ceresti!/ Singur tu nu esti,/ Dulcele meu sfant.// Tot ce-i sus, de ram/ Tot ce-i departat,/ O, fiu rourat,/Ne e noua neam.// Intre doi prea spani/ Sa n-ai ochii tristi,/ Liber sa te misti/ Intre doua paini (Catre fiu mama). Am zis oare cum retoric, deoarece poezia are forma de zicere, evidentiata si in titlu, dar pe parcurs Grigore Vieru se exprima eminamente po etic, prin imagimi adecvate autenticei creativitati.Intrucatva similar procedeaza poetul in Cinstirea proverbelor.Aici mama ii da fiului povete directe, insa foarte frumos alcatuite, gandul fiecareia fiind profund, iar forma atragatoare. De ex emplu: Prin roua Patriei cea dulce/ Intaiul fa carare,/ Ca cel sculat mai dimineata,/ Acela e mai mare sau: De aur sa nu-mbraci vreodata/ Cununi stralucitoare,/ De n-ai purtat pe frunte/ Cunu-
na de sudoare . Cu fiecare strofa a acestei inspirate si poetice povete mama ii propune fiului si noua, cititorilor, un intreg program etic intemeiat pe experienta milenara a poporului nostru:De nu stii cum, sau nu ai vreme/ Zidi o casa noua,/ Cu-a ta su flare incalzeste/ Pe cea de-i parinteasca , Poti fi de aur plin, dar daca/ In casa n-ai un leagan,/ De noi se prinde-atunci uratul/ Si cate nu se leaga! , De-ntarzie in primavara/ Sa vina ciocarlia,/Arunca-ti inima in ceruri/ Si-nveseleste glia .Numai urmand un atare program , fiul se poate simti om. Or, acesta e visul de totdeauna al oricarei mame iubitoare. Poetul gaseste forme dintre cele mai originale de glorificare a virtutilor mamei. La un moment dat ea parca ar inceta sa fie ceva material, devine esenta a ceea ce domina intreg cosmosul, intreg univer sul, ca in Faptura mamei: Usoara, maica, usoara,/ C-ai putea sa mergi calcand/ Pe semintele ce zboara/ Intre ceruri si pamant.// In priviri c-un fel de teama,/ Fericita totusi esti // Iarba stie cum te cheama,/ Steaua stie ce gandesti .Sacralizarea mamei, investirea ei cu calitati etice alese, scoa terea din randul fiintelor ordinare sunt permanente ale creatiei vierene. Concomitent iau nastere poezii in care fiul isi exprima recunostinta pentru tot ce a insemnat si inseamna mama: Maicuta mea: gradina/ Cu flori, cu nuci si mere,/ A ochilor lumina,/Vazduhul gurii mele!/ Maicuto, tu: vecie,/ Nemuritoare carte/ De dor si omenie/ Si cantec fara moarte! (Mi-e dor de tine, mama).Dorul de mama nu se stinge in tineretea personajului liric.Pretuirea sacrificiului mamei este cauza de o viata intreaga a fiu lui recunoscator: O stea mi-atinge fata/ Ori poate-a ta naframa./Sunt alb, batran aproape,/ Mi-e dor de tine, mama .Acestea si multe alte poezii despre mama adeveresc o lume de sentimente si idei care formeaza bogatia poeziei lui Grigore Vie ru, constituind in acelasi timp o incercare grea pentru autor: aceea de a fi de fiecare data original, nou, surprinzator nu numai in idee , dar si in expresie. De cele mai multe ori Grigore Vieru
reuseste sa fie astfel. In creatia sa mama este un simbol cu multi ple semnificatii etice si sociale. Ea este o alta Maica Marie, un inceput a toate cate sunt, devenind Muma insasi. Patrie, plai, grai, izvor si alte realitati primordiale sunt sugerate, la Grigore Vieru, prin simbolul Mamei.O bogatie fara de pret a omului si a poporului din care face el parte este graiul matern, componenta inalienabila a specificului national. Noua comunitate de oameni , pe care au jinduit-o comunistii sovietici, se numea popor sovietic si urma sa vor beasca o singura limba. Evident, rusa, care in urma presiunilor si ingradirilor de tot soiul fusese proclamata in toate republicileU.R.S.S. a doua limba materna . Pe hartie era a doua , insa toate congresele, conferintele, intrunirile, sedintele, toate actele oficiale se desfasurau si se intocmeau in limba rusa. Telul comunistilor a fost de a starpi limbile nationale. In acest scop se gaseau motive destule pentru a nu se deschide gradinite si scoli nationale, pentru a se difuza centralizat de la Moscova carte ruseasca, ziare si reviste rusesti, postul de radio unional emitand informatii, evi dent, in limba rusa; in institutiile de invatamant mediu si superi or disciplinele de specialitate erau predate in ruseste, conform manualelor rusesti etc. De aici durerea poetului, constient de poli tica perfida a regimului comunist, care in vorba era pentru inflo rirea limbilor nationale, dar in realitate facea totul pentru dispa ritia necesitatii insasi a oamenilor de a-si pastra si, mai ales, de a-si dezvolta limba stramoseasca. De aici si excelenta lui poezieIn limba ta. Dupa cum este firesc, poetul afirma ca in aceeasi limba/ toata lumea plange,/ in aceeasi limba/ rade un pamant , dar totodata ne face atenti la faptul ca doar in limba ta/ durerea poti s-o mangai,/ iar bucuria/ s-o preschimbi in cant . Prin ex presii profund poetice Grigore Vieru ne sugereaza superioritatea limbii materne fata de oricare alta de pe glob. Nu pentru ca ar fi mai bogata, mai sonora, mai dulce decat vreo alta limba. Aici se cere o paralela cu mama. Fiecare isi iubeste mama nu pentru ca e mai buna, mai frumoasa, mai harnica decat mama altui om, ci
pentru ca e a sa. La fel si limba e mai bogata, mai sonora, mai dulce, pentru ca e a noastra si noi numai prin ea suntem noi. In limba ta/ Ti-e dor de mama,/ Si vinul e mai vin,/ Si pranzul e mai pranz./ Si doar in limba ta/ Poti rade singur,/ Si doar in lim ba ta/ Te poti opri din plans... .Au si alti poeti de la noi opere frumoase despre graiul matern.Dar Grigore Vieru a gasit ca in majoritatea lucrarilor sale, in final o expresie surprinzatoare, plina de sens adanc si sfant, a functiei graiului matern: Iar cand nu poti/ Nici plange si nici rade,/ Cand nu poti mangaia/ Si nici canta,/ Cu-al tau pamant,/Cu cerul tau in fata,/ Tu taci atunce/ Tot in limba ta .Poetul sacralizeaza graiul, si tocmai pe temeiul acestei inter pretari a functiei limbii stramosesti isi axeaza el monologul rostit drept raspuns la o intrebare a fiului. Graiul matern e totul, afirma poetul prin imagini vii, memorabile: Lemn dulce e! Lemn tare!/Din el vioara-i scoasa/ Si leaganul, si pragul,/ Si grinzile la casa .Urmeaza o suita intreaga de atare definitii, una mai poetica si mai metaforica decat alta, ale graiului matern, din care se consti tuie poezia Graiul. Dam aici un singur exemplu pentru sensul pe care-l vede poetul in graiul matern si pentru maiestria sa literara de plasticizator perfect al ideii: Putem intreg sa-l punem/ Pe muzica, ah, prunce,/ Ori muzica pe dansul,/ Asa-i de clar si dulce! Spre sfarsit Grigore Vieru ne destainuie propria sa apreciere, de slujitor al artei, data graiului strabun ( Mai bun noroc si-avere/Mai mare eu nu am/ Decat in suflet graiul/ Acestui pasnic neam ), astfel castigandu-si inca o data dreptul de a-l povatui, ca totdeauna eminamente poetic, pe fiul care-l intrebase ce-i graiul:Primeste-l sfant, copile,/ Caci el ti-e mostenirea./ Si sapa-l pan la lacrimi/ Pazindu-i stralucirea .Un motiv poetic frecvent in creatia lui Grigore Vieru este me leagul natal. Am vorbit anterior despre o poezie pentru copii, in care scriitorul abordeaza acest motiv. Mai dam un exemplu, de data aceasta din poezia sa pentru adulti, inspirat si original re gistru de calitati, indispensabil unui patriot adevarat. La prima
vedere Grigore Vieru este retoric, insira indemnuri sau povete, dar adevarul e ca fiecare vers al poeziei la care ne referim Dar mai intai... este o metafora plina de un sacru continut. Dar mai intai (ii spune poetul interlocutorului sau imaginar. I.C.), sa fii samanta./ Trasnet sa fii./ Ploaie sa fii./ Lumina sa fii./ Sa fii os/ de-al fratelui tau,/ retezat de sabia dusmana ... Ca in atatea alte cazuri, Grigore Vieru procedeaza la o acumulare activa si pro gresiva de calitati Brazda sa fii./ Duminica sa fii... , pentru ca abia in final sa dezvaluie rostul procedeului intrebuintat: ...ca sa ai dreptul/ a saruta/ acest pamant/ indurerat/ de-atata rod .Dragostea pentru plaiul natal ia de asemenea forme dintre cele mai diferite, de la o zicere ca cea din Cantec de dimineata Cui i-e dor de-al sau pamant/ Se ridica din mormant la o confesiune sincera din poezia De la tine: Eu toate/ le deprind de la tine,/ Moldova , apoi la un final deosebit de inspirat, ca acela al poeziei De leagan ( Pe un vers de Eminescu,/ Pe pamantul ce-l iubescu,/ Sa-l iubesti si tu asa,/ Hai, puiu, nani-na ) sau la o strofa de toata frumusetea, fie aceasta dintr-o poezie partial tribu tara timpurilor apuse, ca cea intitulata Cantec tanar, din care nu putem sa nu citam: Daca vazul meu vreodata/ In vreo lupta ar fi stins,/ Te-as gasi si orb, Moldova,/ Pe acest pamant intins .Grigore Vieru este un poet al valorilor spirituale perene. Cu exceptia catorva opere despre Lenin, dintre care una scrisa cu siguranta la sugestia editorilor, el si-a pastrat mereu demni tatea si verticalitatea. Si le-a pastrat, indreptandu-si atentia spre...Eminescu. Foarte inspiratul sau Legamant este o confesiune sin cera, o rugaminte cuviincioasa, un testament spiritual propus urmasilor, o contopire totala cu zestrea sacra ce ne-a ramas de la scriitorul nostru numarul unu. In fiecare strofa simtim veneratia nemarginita exprimata lui Eminescu prin versuri simple ca textul unui testament care nu admite nici metafora, nici ambiguitatea.Legamant este o revarsare fireasca a sentimentelor sacre nascute in inima poetului contemporan de creatia inaintasului, dublata de dorinta de a lasa urmasilor dragostea vesnica pentru Emines-
cu: S-o lasati asa deschisa/ Ca baiatul meu ori fata/ Sa citeasca mai departe/ Ce n-a dovedit nici tata .Fara sa exceleze prin metafore si prin subtext poetic surprin zator, dupa cum procedeaza in majoritatea operelor sale, GrigoreVieru ne cucereste pe deplin aici prin sinceritatea totala a unei dragoste netarmurite fata de Eminescu, elementele sau mai curand accentele de imn si de oda transmitandu-ni-se cu vi goarea artei autentice.Cand am zis fara sa exceleze prin metafore si prin subtext poetic , am avut in vedere un adevar cu totul specific al manierei creatoare a lui Grigore Vieru, acela ca poetul insufleteste si face sa straluceasca de semnificatii neobisnuit de adanci tot ce nime reste sub pana sa inspirata si originala. Trecute mai intai prin ini ma sa iubitoare si prin mintea valorificatoare a sensurilor funda mentale ale oricarui fapt, inclusiv adesea a unuia marunt la prima vedere, realitatile evocate de autor vorbesc parca de la sine despre ceea ce e important sau chiar definitoriu pentru om, pentru viata, pentru destin etc. Din acest motiv Grigore Vieru se poate usor lipsi de rima clasica si de ritmul obisnuit al versurilor, carac terul poetic al discursului sau afirmandu-se si in operele scrise in vers liber si alb, dupa cum este cazul antologicului Formular. Poe zia aceasta e, in temei, un dialog al autorului cu un interlocutor imaginar, replicile fiind parca intentionat prozaice, poate chiar plate: Numele si prenumele? Eu. Anul de nastere? Cel mai tanar an: /Cand se iubeau/ Parintii mei . Pe parcurs sunt si replici continand metafore ( Profesiunea? Ostenesc in ocna cuvintelor sau Ai fost supus/ judecatii vreodata?/ Am stat niste ani inchis/ In sine ), dar, cu tot sporul de plasticitate si de artisticitate, pe care il asigura expresiile metaforice, nu acestea determina valoarea operei. Replicile sunt alese de poet in asa fel, inlantuirea lor este de asa natura, puterea lor de evocare a vietii este atat de mare, incat la un moment dat simtim necesitatea unei replici-final care sa stralumineze intregul dialog cu o atitudine
sau cu o idee revelatoare. Aceasta nu intarzie: Rubedenii peste hotare ai?/ Da. Pe tata. Ingropat/ In pamant strain. Anul 1945 .Nu o metafora oarecare, nu putinele totusi metafore prezente in dialog adeveresc arta poetica a autorului, ci intregul dialog este o imagi ne purtatoare de mesaj artistic, finalul surprinzator asigurandu-i rezonanta puternica in sufletul cititorului nelipsit de harul receptarii adecvate a textului literar. Dar parca nu la fel procedeaza Grigore Vie ru intr-o alta poezie in vers liber si alb, intitulata De la tine?Axata pe motivul dragostei pentru plaiul natal, aceasta poezie traieste din energia spunerii grave a unor adevaruri aflate, s-ar parea, la indemana oricui, autorului revenindu-i sarcina de a le exprima in mod original, captivant. S-ar parea ca e asa, dar nu e, de vreme ce nu e vorba de o expresie oarecare: Eu toate/ Le de prind de la tine,/ Moldova sau: De la plopii tai/ Invat/ Mersul semet , sau: De la spicele tale / Gestul plecaciunii / Destoi nice . Cu toate ca fiecare expresie de felul celor citate denota un har deosebit al gandirii plastice si al comunicarii metaforice a sen timentelor si atitudinilor cetatenesti, poezia ca orice opera de arta nu se reduce la atare expresii. Frumusetea verbala, laco nismul comunicarii, pitorescul imaginilor-metafore Statorni cia (o invat. I.C.) /De la stejarii tai,/ De la dealurile tale /Modestia,/ Strangerea de mana / De la horele tale etc. sunt, desigur, elemente constituente ale poeziei, dar eventuala limitare a poetului la ultima imagine de aceasta natura De la mormantul stramosilor/ Invat dragostea pentru tine/ Fara sfarsit ar insem na, credem, o insirare de expresii memorabile (si de adevaruri sacre), egala cu o declaratie. Poetica, memorabila chiar, dar totusi declaratie. Poezia se implineste numai in totalitatea elementelor sale, in rotunjirea maiestrita de catre autor a gandului pe care intentioneaza sa-l comunice. Or, talentul autentic intuieste peri colul declarativismului chiar si atunci cand acesta e ingenios ca formula si pretios ca mesaj. Farmecul poeziei De la tine rezida mai cu seama in finalul imprevizibil si de o mare pondere ideati-
ca: Si numai ura/ De la dusman o deprind! Abia acum comuni carea poetica s-a incheiat; dupa aceasta poanta exceptionala nu se mai cere si nu se mai poate adauga nimic. Aceasta e opera poetului autentic, in ea a incaput intreaga lui respirare ; nimic n-a ramas nespus si nimic nu e spus in plus; nu atat fiecare metafora, oricat de captivanta si plina de sens, cat intregul poeziei vorbeste prin sine si ca si cum de la sine despre maiestria artis tica a autorului.Or, Grigore Vieru este un maestru al versului si in lirica sa erotica.De o sinceritate cuceritoare, intemeiata pe o curatenie etica ideala, in albia traditiei crestine a taranilor romani dintotdeau na, lirica de dragoste a lui Grigore Vieru este o imparatie a visu rilor tinere, a asteptarilor infrigurate, a implinirilor jinduite si nu rareori a deziluziilor cumplite. Am citat mai inainte din doua poezii erotice, Tu si Clipe, in care maiestria autorului se dezvaluie in toata stralucirea in chiar ultimele versuri. In imaginatia lui Gri gore Vieru femeia este un mit. Ea pasare trebuia sa fie./ Sa zboare/ in preajma lui Dumnezeu . Deoarece insa Creatorul aripi nu-i dete , barbatul a sarutat-o mult, mangaind-o,/ in locurile dureroase,/ unde trebuiau sa-i rasara/ cele doua aripi,/ astfel/ prefacand el singur femeia/ in pasare . Dupa care a domesticit-o, incat ea nu se mai dezlipi/ de umerii lui .Pentru ca s-a lasat domesticita o venereaza barbatul?Sau poate totusi pentru genialitatea ei, despre care GrigoreVieru scrie inspirat in poezia Tu esti un geniu: Tu esti zamis litoarea,/ Esti pomul numai vers,/ Iar noi de aur mere/ Varsate-nUnivers.// Noi, mere, iar tu paznic/ Veghind din mosi-stramosi/Sa nu dea peste ele/ Mistretii lacomosi... ?Sau pentru enigma care tine aprinsa faclia dragostei barbatului, enigma insailata in poezia Eu sunt tanar Dumnezeu... ( Dar fiinta ce-am creat-o/ n-o-ntelesei vreo data./ Seara mi se roaga-n gand,/ ziua spune ca nu sant./ Ma ridica unde-i norul/ ori da-n mine cu toporul... )?
In poezii ca Padure verde, padure Grigore Vieru da expresie desavarsita unor parabole ingenios gandite si incitante prin continutul comunicat. Barbatul, a carui iubita a fugit cu altul si s-a ascuns in codru , a smuls padurea toata, dar n-a gasit-o, nu .El a arat padurea, insa nici acum n-a gasit-o, nu . Nici in graul semanat n-a gasit-o. Din stejarul padurii si-a construit o corabie, pe care a plecat pe mari, s-o uite,/ Clatinat de ape-adanci .E puterea irezistibila a dragostei adevarate, poate unice. E barbatul osandit, se vede, la dragoste fara sfarsit, chiar daca dra gostea nu-i este rasplatita: A plecat pe mari s-o uite./ Dar sub luna, dar sub stea/ Rasarea la loc padurea,/ Iar corabia-nfrunzea .In sfera meditatiilor etico-filozofice ale scriitorului se inglo beaza si poeziile lui antirazboinice. Grigore Vieru uraste razboiul semanator de moarte, fara sa fi savarsit insa greseala de a se fi pronuntat asupra caracterului razboiului din 1941-1945, de a-l fi considerat mare razboi pentru apararea patriei etc.Urmarile razboiului dovedindu-se groaznice, poetul n-a putut sa nu se situeze fatis de partea napastuitilor. In primul rand, Grigo re Vieru e alaturi de mamele indurerate, ca cea din poeziaAsteptand. Inima de mama nu se poate impaca nicidecum cu ideea mortii fiului sau, si poetul da glas asteptarii ei, in acest scop el alege cuvinte adecvate psihologiei si mentalitatii unui atare personaj, frazele lui sunt dominate de presupuneri, mama cautand indreptatiri pentru intarzierea fiului. Ea nu admite ca fiul, fiin du-i sanatos, sa nu se intoarca acasa. In constiinta poetului dorul de mama este omniprezent: Cine n-are dor de mama,/ Doruri alte care-l cheama?/ Azi aici si maini departe,/ Usor de plai se desparte (Dor de mama). Femeia din poezia Asteptand nu doreste ca fiul sau sa se asemene celor pentru care patria le este acolo unde li-i bine. Ea doreste sa le fie bine acolo unde li-i pa tria. Ea ca si cum indreptateste intarzierea fiului: Poate ochii-i sunt ca scrumul/ Si prin noaptea-i fara capat/ El gasi nu poate drumul./ Poate maini, saracul, n-are/ Si din marea departare/ El
nu-mi poate scri scrisoare./ Poate ca-n razboi atunce/ A ramas fara picioare/ Si nu poate-acasa-ajunge... . Poezia exprima dramatismul sfasietor al mamei si echivaleaza cu o infierare a razboiului, facuta prin imagini vii, prin sentimente sincere, nu prin declaratii retorice care nu-l obliga la nimic nici pe autor, nici pe cititor.Un mesaj liric important exprima Grigore Vieru in poezia Cin stirea pacii. Aici el procedeaza discursiv, tine un monolog asu pra vietii complicate, cand pe pamant inca e bine/ si nu-i bine pe pamant . De ce e asa? Pentru ca si la ora plasmuirii poeziei in cauza se facea comert nu numai cu produsele si materialele nece sare vietii, dar si cu obiecte distrugatoare de vieti: Grau se vin de, lemn si poame / Se-ndulceste dimineata!/ Dar se vand pe glob si arme / Cum sa vinzi moartea si ceata? Poetul punea intrebarea, ne facea constienti de pericolul inarmarii excesive. El nu striga fariseic, de parca n-ar fi stiut ca cel mai mare exportator de arme era insasi Uniunea Sovietica, al carei principal venit il asigura industria de razboi. El relua catrenul citat in toate strofele (octavele) poeziei, marind efectul anti razboinic al operei sale.Dintre poeziile scriitorului, care merita sa fie evidentiate in chip magistral, face parte si cea intitulata Casa parinteasca:Acasa!Acasa, acasa, acasa!AiciDaca nu esti alb de ninsoare,Esti alb de duminica.Buna ziua .Buna sa-ti fie inima .Scot apa.Ma uit in fantanaCa in istorie,Strig si mi se raspunde.Vantul sufla curatDinspre munti,
Te poti vedea in elCa-n oglinda.Un miros magic de bradRazbeste pana aici,Imi notez o ideeDe-a dreptul pe el: MamaEste trecutul meu cald,Ziua de maine a mea,Viitorul meu stralucit .AiciDaca o piatra in zidE clintita din loc,Cel care trece pe drumO reasaza temeinicCa in propria lui ingraditura.TrandafiriiSunt rosii de dragoste,Unul m-a intrebatNaiv de tot:E-adevarat ca aiureaExista un razboi alTrandafirilor? Aici omul prin ploaieTrece descoperitCa intr-un ritual,Iar melculDin palma copiluluiPretuieste mai multDecat tot argintul lumii.Faguri de miereIntinde tarieiFloarea-soarelui sfanta,Iar lanul de grauFara de margini sclipesteCa o zi fericita si-aleasaDin viata unui poet.Alipita de cer,Clar si profund, ciocarliaCanta farmecul vietii,
De firul de aurAl ghiersului eiAtarna pamantul intreg.Ridic manaNu pentru a cere cuvantul,Ridic mana dupa un mar.Imi vad umbra pe ierbi,Ma pot pe dansa culca,Convins pe deplinCa-i umbra mea proprie.Iarba imi linge pe spateSarea camasii.E seara.Cerul creste vibrand,Marit de cantecul greierilor.Stele pe cer,Necunoscand pribegia, popasul,Calea-si urmeazaTaiata in cercuri de aur .Ferestrele caseiDeschise-n univers.Peretii albiCa miezul de nuca proaspat,Ca niste steaguri de pace.Mama isi racoreste palmeleAlipite de fata lor.Fierbinte mi-e sangeleDe nazuinti, de iubire.AcasaPatria mai linistita este.Si mai a mea.Publicata initial in volumul Taina care ma apara (1983), poe zia aceasta se prezinta ca o concentrare de motive lirice familiare autorului: casa, meleagul natal, mama, patria. Ea merita sa fie evidentiata si pentru originalitatea formei: versul liber, alb, a carui muzicalitate e asigurata de o curgere nestingherita a sentimente lor si gandurilor autorului, de bogatia stilistica a textului.
Motivul casei parintesti abordat de poet inca in poezia Casa mea ( Tu ma iarta, o, ma iarta,/ Casa mea de huma, tu... ), reluat in Acasa ( Toamna tarzie/ la noi la Lipcani... ) si in Acasa, 1968( Matinale secunde/ Picura, cling-cling... ), e desfasurat in Casa parinteasca prin filiera unei intregi game de sentimente genera te de contactul autorului cu mama, cu oamenii, cu natura si chiar cu aerul bastinei. Gandirea metaforica a poetului este exemplara.In satul natal esti alb de duminica , aici vantul sufla curat , floarea soarelui intinde cerului faguri de miere , peretii casei sunt albi/Ca miezul de nuca proaspat . Grigore Vieru creeaza o atmosfera in care casa parinteasca si pamantul natal se lasa intelese ca niste bogatii spirituale fara de pret, ca si mama, despre care poetul isi noteaza o idee pe... vantul curat dinspre munti : Este trecutul meu cald,/ Ziua de maine a mea,/ Viitorul meu stralucit . Insasi patria capata contururi clare si sigure in satul natal, in casa parinteasca: Acasa/ Patria mai linistita este./ Si mai a mea .Fara sa recurga la ritm si rima, autorul Casei parintesti obtine o muzicalitate interioara a comunicarii artistice, datorita gradatiei as cendente, acumularii progresive de amanunte si detalii, unele mai poetice si mai sugestive decat altele ( omul prin ploaie/ Trece des coperit/ Ca intr-un ritual , melcul/ Din palma copilului/ Pretuieste mai mult/ Decat tot argintul lumii etc.), anaforei ( Aici... , Aca sa... ), comparatiei (lanul de grau sclipeste ca o zi fericita si-aleasa/Din viata unui poet ), epitetului (ornant, apreciativ) si altor figuri de stil, compozitiei maiestrite, constand in exprimarea unor senti mente, idei si atitudini, a caror importanta si rezonanta cresc mereu, pana in final ( Acasa/ Patria mai linistita este./ Si mai a mea ).De altfel, in finalul poeziei autorul reia primul vers ( Acasa!/Acasa, acasa, acasa! ), recurge la compozitia inelara, gratie careia ne tine in perimetrul aceleiasi stari sufletesti, dezvaluite pe par cursul intregii opere prin versuri ce releva in mod pregnant valo rile etice ale casei parintesti.
Lipsa rimei si a ritmului in acceptia obisnuita a acestora nu inseamna defel o slabire sau o scadere a maiestriei scriitorului.Dupa cum am spus ceva mai inainte, poezia are un ritm al ei, interior, liber si adecvat starilor sufletesti ale poetului, ritm care-i permite acestuia sa se exprime firesc si plenar.Grigore Vieru exprima lapidar si memorabil felul de a fi si de a se manifesta al omului de la tara, apeland la un dialog traditional( Buna ziua ./ Buna sa-ti fie inima ), la un detaliu de mare putere evocatoare, ca acela cu omul ce reasaza la loc piatra clintita din zid, la incadrarea unei actiuni ordinare, ca trecerea omului prin ploaie descoperit , intr-un ritual stravechi, de pe la jumatatea poeziei expresia metaforica devenind permanenta, densa, purta toare de semnificatii neasteptate, ca pretul melcului din palma copilului ( mai mult/ Decat tot argintul lumii ) sau insemnatatea sclipirii la soare a lanului de grau ( Ca o zi fericita si-aleasa/ Din viata unui poet ).Reluam observatia anterioara ca poezia ne emotioneaza cu adevarat numai in totalitatea imaginilor sale constituente si con chidem ca dezvaluirea nestingherita a preaplinului sufletesc al autorului sosit pe o haba la mama, la rude, la casa parinteasca, la vatra copilariei este un echivalent poetic al memorabilei fraze blagiene ca vesnicia s-a nascut la sat .O alta poezie ce se remarca in chip deosebit in creatia scrii torului este Harpa:Sa cante pot (credeam) chiar sarpii.I-am pus ca grave strune harpei.Alaturea de coarda poameiSi sfantul fir de par al mamei.Cu harpa stam sub mere coapte.Ei bland cantau. Ci-n neagra noapte,Trecand prin codru, singuratic,Au prins a suiera salbatic,Sareau sa-mi muste mana, fata,Sa-i suga cantecului viata.Sunai al mamei par sub cetini,
Venira-n fuga-atunci prieteni.Cand ma trezisem ca din vise,Vazui c-o struna-ncaruntise.Avem aici o expresie alegorica desavarsita a sentimentului matern. Crezand ca sa cante pot... si sarpii (corect: serpii; li centa poetica), personajul liric ii pune (pe serpi) grave strune harpei si, cat timp el statea sub mere coapte , ei bland cantau .Pomenit insa in neagra noapte si, in afara de aceasta, singu ratic , serpii din coarde prinse-a suiera salbatic , aratandu-si crun ta ostilitate. Si numai cand personajul suna al mamei par sub cetini,/ Venira-n fuga-atunci prieteni . In mod alegoric mama e prezentata ca salvatoare a fiului nimerit in pericol.Nu este unica poezie in care Grigore Vieru exprima aceasta idee. In Transplantare, pentru a evita moartea, personajul liric avea nevoie de o alta inima . Si atunci, ni se destainuie acesta:Mi-a dat inima ei/ mama . Am putea aduce drept exemplu si o preafrumoasa Mica balada, expresie personala, originala si tulburatoare a mitului Anei si al lui Manole. Cutezand sa inalte o constructie/ care sa dainuie vesnic , personajul liric al baladei cheama la sine femeile, pe toate:/ pe Maria, pe Ana,/ Pe Alexan dra, pe Ioana... . S-a grabit vreuna sa-i ajute? Nu s-a grabit nici una. Adica, pana la urma a venit o femeie sa salveze constructia lui. Dar nu Maria, nu Ana, nu, din toate femeile/ A venit una singura, /Mama:/ Tu m-ai strigat, fiule? In poezia Harpa starea personajului liric nu este prin nimic mai buna. Mai curand dimpotriva, de vreme ce in toiul noptii, in conditiile singuratatii dezarmante, serpii pusi ca... strune harpei ameninta viata personajului si, concomitent, a cantecului acestuia( Sareau sa-mi muste mana, fata,/ Sa-i suga cantecului viata ).Anume in atare imprejurari avem nevoie de sustinere, de ajutor, de salvatori (salvatoare). Si prima vine in ajutor personajului, de obicei, mama. In Transplantare, dupa cum am vazut, mama se dovedeste nu numai prima, dar si unica salvatoare a personaju-
lui cutezator. Aici, in Harpa, mama nu vine, si s-ar parea ca ea ramane indiferenta fata de necazurile fiului ori se lasa in nadejdea prietenilor lui. Ba bine ca nu e asa, mama este si de data aceas ta alaturi de fiu: nu venind sa-i aline durerile ori sa-l salveze, ci pomenindu-se framantata de sentimente macinatoare si de gan duri negre, pe care poetul le exprima plastic si memorabil in final.Or, puterea de influenta a poeziei Harpa creste enorm gratie mai cu seama finalului, care este surprinzator, fiind compus dintr-un detaliu de o sugestivitate uimitoare ( Cand ma trezisem ca din vise,/ Vazui c-o struna-ncaruntise ). Acest detaliu este zguduitor prin semnificatia sa etica, de vreme ce incaruntirea brusca atesta ingrijorarea mamei pentru fiu, spaima incercata de ea in clipa cumpenei intamplate lui.De altfel, parul mamei fiind folosit ca struna la harpa de un cantaret, poezia comentata aici se lasa descifrata (decodificata) si ca o arta poetica sui generis. Astfel talmacita , poezia ne co munica un mesaj complementar dragostei materne: omul de arta urmeaza sa opereze cu notiuni, instrumente, realitati materne(apropiate inimii sale), sa se fereasca de ceea ce este strain si nu de acasa . E o idee pe cat de importanta, pe atat de indrazneata si fertila in planul creatiei.Or, Grigore Vieru are si doua poezii intitulate Ars poetica. Una e o parabola cu sculptarea de catre poet a propriei sale statui .Cioplind prin intuneric , autorul a inlaturat din blocul supus prelucrarii movilele de pietre / prisosul de cuvinte . Trecem peste detaliul extrem de pretios ca, neoprindu-si vreo les pede pentru pe de desubt , poetul isi pune statuia de-a dreptul pe pamant (ca intr-un alt Reazem ). Ideea poetica este sugera ta in final: In zori, sa-mi vada lucrul,/ domol vin cate unii./ Cu ochii la pietroaie/ alearga si nebunii . Nu pietroaiele , nu priso sul de cuvinte , pe care poetul le arunca din statuie , formeaza principalul in creatie. Esenta acesteia se contine in statuia insasi, in ceea ce ramane in urma activitatii creatorului. Poezia se
dovedeste o pilda , altfel zis o parabola, despre folosirea inspi rata a bogatiei lingvistice, despre economia necesara actului de creatie si, concomitent, despre necesitatea intelegerii juste, de catre destinatar, a discernerii esentialului de neesential in activita tea creatorului.Cealalta Ars poetica este de o profunzime rar intalnita si a fost publicata pentru intaia oara in cartea Fiindca iubesc (1980), avand atunci, la prima publicare, un motto putin cam neobisnuit:De mila timpului din sange/ Poetul nu-i decat iubire . Ulterior, in cartile Vad si marturisesc (Editura Minerva, Bucuresti, 1996) si Acum si in veac (Grupul editorial Litera, Chisinau, 1997), mottoul lipseste.Merg eu dimineata, in frunte,Cu spicele albe in brateAle parului mamei.Mergi tu dupa mine, iubito,Cu spicul fierbinte la pieptAl lacrimii tale.Vine moartea din urmaCu spicele rosii in brateAle sangelui meu Ea, care nimic niciodataNu inapoiaza.Si toti suntem luminatiDe-o bucurie neinteleasa.Nu numai bucuria celor trei personaje este neinteleasa .Intreaga poezie se lasa cu greu descifrata . Mai ales acei cititori, care vor parcurge-o in cartile in care, dupa cum am mai spus, lipseste mottoul, considerat de cercetatorul literar Alexandru Bur lacu cheita descifrarii mesajului artei populare cu triunghiul tim pul poetul iubirea (Alexandru Burlacu, Grigore Vieru intre
tentatia orfica si cea mesianica. In cartea Literatura romana postbelica. (Integrari, valorificari, reconsiderari) , Firma editorial poligrafica Tipografia centrala, Chisinau, 1998, p. 392).Poezia in cauza este o dovada concludenta a cautarilor neince tate ale scriitorului, a incercarii lui de a ne lasa in fata unui text care ne pune la incercare talentul de cititori ai operei lirice princi pial deosebite de acelea pe care ni le-a propus anterior. O intele gere clara, exhaustiva a textului ei este ca si exclusa. Se poate vorbi de cel putin doua semnificatii ale textului acesta neobisnuit in creatia poetului. Dupa cum considera cercetatorul pomenit mai inainte, spicele albe in brate/ ale parului mamei ar fi intr-o posibila interpretare harpa poetului, in timp ce inaintarea cu iubita dupa sine ar semnifica un continuu periplu existential. Iubi ta si poezia fiind pandite de moarte, poetul incearca sa aduca in spatiul diminetii iubirea si cantecul, acela care scoate numele de sub tirania timpului si de sub puterea mortii. Or, cercetatorul vorbeste si de o alta lectura-interpretare , conform careia avem aici o viziune a infernului adus pe pamant , si atunci in rescrierea mitului orfic eternitatea artei inseamna eternitatea durerii creatoare.Neindoielnic este adevarul ca in aceasta Ars poetica autorul ne indeamna sa cautam o idee suprema a creatiei artistice si a felului de a fi al omului de arta. Intuitia cititorului e pusa in situatia de a se manifesta activ: este poezia aceasta o sugestie a puterii de creatie, superioara chiar mortii fizice? Sau a iubirii omului de arta fata de tot ce ne inconjoara, inclusiv fata de moarte, dupa cum se pare ca ne spune mottoul poeziei: De mila timpului din sange/ Poetul nu-i decat iubire ? E o acceptare eminesciana a mortii ca o nirvana a sufletului? Sau o reluare a ideii strastramosi lor nostri, dacii, despre moarte, care trebuie intalnita cu bucurie, ca o salvare de chinurile vietii?Oricum, aceasta a doua Ars poetica este expresia vitalitatii artei si artistului si n-are asemanare cu nici o arta poetica a vreunui alt
scriitor de la noi. Doar cu o alta poezie, tot a lui Grigore Vieru, Poetul. Si aici, dupa ce exprima in chip metaforic multe calitati si particularitati ale omului de creatie, Grigore Vieru il pune pe poet in contact cu... moartea: La suflet si-adevaruri/ imi umbla, la mis tere,/ La moarte dansul umbla,/ Dar zice ca la miere . (O mentiune speciala pentru instrumentul poetului, mentiune necesara clarificarii depline a poeziei Harpa: El are-un fel de arfa/ Cu strune lumi noase/ Din raza diminetii/ Si din strabune oase ).Explorator original, indraznet si perseverent al motivului mortii, Grigore Vieru afirma vitalitatea creatiei artistice, chiar in fata mortii, si in poezia Metafora. Monolog dens, axat pe idei si atitudini demne de cea mai mare atentie si alcatuit din metafore calaresc/ Calul marului catre cocori/ Pana cand trupul sau/ Se umple de-o alba si sfanta/ Sudoare: de flori , Admir mireasa/Teiului inflorit:/ Albina s. a. , poezia aceasta anihileaza moartea, afirmand aceeasi superioritate a poetului, a creatiei si a vietii: Si nu exista moarte!/ Pur si simplu cad frunzele/ Spre a ne vedea mai bine/ Cand suntem departe .Ideea vitalitatii este cu atat mai puternica in poezia Metafora, cu cat dupa enumerarea metaforica a semnelor dainuirii omului pe pamant autorul constata cu satisfactie: Bucurii simple,/ Dar care dorul de viata-mi aprind . Anume dupa aceasta constatare vine strofa de incheiere cu versul ei raspicat: Si nu exista moarte! S-ar putea spune si altfel: Grigore Vieru exprima punctul de vedere al poporului nostru in problema vietii si mortii. Intreaga filozofie a existentei umane a incaput in poeziile de obicei scurte ale scriito tului. Chiar razboiul distrugator de viata e vazut de personajul liric vierian intr-un mod original. Bunaoara, in poezia Camasile:A fost razboiEcoul luiSi-acum mai este viu.Camasi mai vechi, mai noi Amara amintire de la fiu.
De-atatea ori fiindPe la izvor spalate,S-a ros de-acum uzorulSi, alb, bumbaculS-a rarit in spateSi nu le-a imbracat de multFeciorul.Camasi mai vechi, mai noi A fost razboi.Ci maica luiDe ani prealungi de-a randulTot vine la izvoare,Ea si gandul,Si iar luand camasile in poala,De cum ajunge sambata,Le spala.Caci maineFac baietii hora-n sat,Si fete multe-s:Cate-n flori albine.Si-atunci baiatul ei, cel drag baiat,Cu ce se-mbraca, bunul,Daca vine?Poezia este rascolitoare prin adevarul pus la temelia ei si prin expresia lirica originala, in stare sa ne sensibilizeze puternic in ve derea constientizarii adevarului dureros. Pe planul din fata al lucrarii se afla expresia sentimentului matern al asteptarii fiului care nu s-a intors din razboi, motiv abordat de autor si in alte lucrari. De mult a fost razboi . Dar ecoul lui si-acum mai este viu . Un semn al acestui ecou este parabola cu mama care, privind camasile fiului plecat la razboi, tot vine la izvoare,/ Ea si gandul,/ Si iar luand camasile in poala,/ De cum ajunge sambata,/ Le spala .Si gandul , a precizat poetul. Tot ce se intampla in poezie reprezinta o viziune a scriitorului, o plasmuire, o parabola. Ca in
Miorita, unde atitudinea fata de moarte este exprimata in acelasi mod, popular, baladesc, cu ecouri ale viziunii dacice asupra disparitiei fizice a omului. In Camasile mama traieste cu iluzia ca fiul sau n-a murit, ca s-ar putea ca el sa se intoarca si-acum :Caci maine/ Fac baietii hora-n sat,/ Si fete multe-s:/ Cate-n flori albine,/ Si-atunci baiatul ei, cel drag baiat,/ Cu ce se-mbraca, bunul,/ Daca vine? Camasile trebuie intelese aici, in mod metaforic, mai exact ca o metonimie: mama le ingrijeste ca si cum l-ar ingriji pe insusi fiul care le-a purtat.Un aspect important al formei poeziei in cauza este versul liber, nestingherit de ritmul poeziei traditionale. Autorul isi exprima sen timentele si gandurile in modul dictat de presiunea, intensitatea si persistenta acestora. Efectul este o imagine porabolica densa si origi nala a dramatismului mamei care si-a pierdut fiul in razboi.Si deoarece ne aflam la capitolul incercarilor la care ne-a pus razboiul, este locul sa vorbim anume aici si despre doua poezii cu acelasi titlu: Razboi. In una Grigore Vieru gandeste in spiritul cantecului popular: Eu ma duc, mandro, de-acasa/ La armata, nu la coasa , de vreme ce prima strofa ne trimite la acea particularitate a razboiului, care consta in... cosirea vietii omenesti: Vreme-ncrancenata.../ Si plecam de-acasa/ Spre alt fel de iarba,/ Spre alt fel de coasa . Ponderea esentiala a poeziei se contine in strofa a doua: Pe fata femeii / Lacrima ce doare,/Doamne, ca un creier/ De privighetoare! Ucigas de privighetoare, careia ii scoate pe fata creierul, este o definitie eminamente metaforica si filozofica! a razboiului.Maiestria lui Grigore Vieru de a spune mult intr-o forma poetica originala si captivanta se verifica lesne in cea de-a doua sa poezie cu acelasi titlu:Era luna, era floare!Parul mamei cadea lung,
Parca tot ploua cu soarePeste trup golas de prunc.Nu era pamantul, luna,Parul mamei razvratitBatea negru ca furtunaPeste golul scrumuit.Era mai si sarbatoare,Era globul, era stea!Printre ierburi si prin soareParul mamei viscolea.Pentru a da glas framantarilor sale profunde generate de marea conflagratie mondiala din 1941-1945, Grigore Vieru isi imagineaza un tablou al mamei cu prunc. La inceput, cand era luna, era floare!... , tabloul este luminos: Parul mamei cadea lung,/ Parca tot ploua cu soare,/ Peste trup golas de prunc .A venit razboiul si nu era pamantul, luna!... . Acum parul mamei razvratit/ Batea negru ca furtuna/ Peste golul scrumuit .Golul scrumuit este expresia metaforica a parjolului pricinu it de razboi. Acest gol n-a putut fi lichidat , desigur, nici la 9 mai 1945, cand s-a terminat odiosul flagel mondial. Mai curand anume in zi de pace se simte nespus de dureros puterea malefica a razboiului, pentru care Grigore Vieru gaseste o expresie in masura sa sugereze dimensiunile groaznice ale urmarilor lui: Era mai si sarbatoare,/ Era globul, era stea!.../ Printre ierburi si prin soare/ Parul mamei viscolea .Intai parul mamei cadea, caci ploua cu soare. Apoi batea negru nu numai pentru ca mama era inca tanara, dar si pentru ca negru este culoarea razboiului, adevar sugerat si de comparatia negru lui cu furtuna. In final parul mamei viscolea, verbul subliniat sugerand aceeasi incaruntire/ imbatranire de durere pentru fiu , care a fost evocata de autor in Harpa.Poezia Razboi are o compozitie anaforica, primele versuri ale strofelor intai si a treia sugerand binefacerile pacii, iar primul vers
al strofei a doua prezentand in mod plastic dezastrul pricinuit de razboi ( Nu era pamantul, luna... ).Fiecare strofa a poeziei se compune din cate o metafora mar cata de o mare pondere ideatica, tustrele strofele colaborand in tens in vederea contopirii lor intr-o expresie lirica desavarsita a razboiului devorator de vieti omenesti.Si mai e un adevar crud aici: faptul ca urmarile nefaste ale razboiului sunt simtite cel mai dureros de mama, nevoita sa indure pierderea cea mai mare care i se poate intampla, pierderea fiu lui, indiferent de varsta acestuia. Alegerea mamei in calitate de subiect ce suporta calamitatile razboiului este prin sine insasi un indiciu al maiestriei artistice, indiciu a carui importanta este cu atat mai mare, cu cat se pierde un prunc, este retezata din fasa o viata. Forta nimicitoare a razboiului apare de-a dreptul sculptata prin mijlocirea cuvantului.Asa se face ca mama este prezenta, intr-un fel sau altul, in poeziile despre razboi si in acelea despre bastina, dovedindu-se un motiv poetic permanent al creatiei scriitorului, reluat magis tral in ciclul de poezii Litanii pentru orga.Durerea pentru chinurile mamei intr-un spital , reafirmarea unicitatii mamei ( Cum nu sunt doi pomi/ Intocmai la fel,/ Cum nici doua popoare,/ Cum nu se aseamana perfect/ Cicoare cu cicoare,/ Astfel, maica, si tu/ Esti unica-n lume... ), ruga catre mama, sa nu moara ( Nimeni nu/ Poate golul sa-l umple,/ Golul ce-l lasi / Nici cantecul meu,/ Nici popularul meu nume,/ Nici tara chiar, care/ La fel mi-e de scumpa si ea./ Ramai./ Nu pleca./Mai ramai ) formeaza o parte a motivelor si ideilor operelor incluse in ciclu. Poetul evoca harnicia mamei printr-un detaliu concret, ob servat cand aceasta se afla in sicriu: Trudite cat tara intreaga,/Manutele tale de ceara/ In noaptea ceea neagra/ Odihnescu-se pri ma oara . Disparitia mamei capata in ochii si in sufletul fiului di mensiuni apocaliptice: A cazut cerul din ochii tai/ Si s-a faramitat./A cazut de pe fata ta soarele/ Si-a inghetat (...)/ Ca un pom doborat/
Insusi graiul/ Parca se aude cazand... . Consecinta e tragica pentru fiu: Doamne, atat de singur (...)/ N-am fost nicicand! Pe potriva situatiilor imaginate sunt versurile, ritmul expunerii, unele idei estetice deosebit de importante. De exemplu, ideea cu determinativele psihologice si spirituale aproape si departe .Pentru Grigore Vieru e scump aproapele (a nu se da uitarii cartea sa din 1974, Aproape). Mama i-a fost in viata fiinta cea mai apropiata. Dar dupa disparitia ei? Lipsesti dintre lumine,/Dar nu lipsesti din mine.// Lipsesti de la fereastra,/ Dar nu din limba noastra.// Lipsesti din blanda sara,/ Dar nu lipsesti din tara.// Plecata esti in moarte,/ Ci-aproape, nu departe .La diversificarea universului de teme (motive) si idei al ciclu lui Litanii pentru orga si a modalitatilor de exprimare a senti mentului filial contribuie substantial poezia Nu am, moarte, cu tine nimic... E un monolog pe cat de calm si neutru la inceput( Eu nu am, moarte, cu tine nimic./ Eu nici macar nu te urasc/Cum te blestema unii, vreau sa zic,/ La fel cum lumina parasc ), pe atat de drastic si neiertator in continuare ( Dar ce-ai face tu si cum ai trai/ De-ai avea mama si-ar muri?!/ Ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea copii si-ar muri?!). Dupa o reluare partiala a constatarii nepartinitoare , completata tot atunci cu un accent nou, marcat de demnitatea personajului ( Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urasc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/Dar numai din propria-mi viata traiesc ), urmeaza strofa de incheiere, in care Grigore Vieru mai afirma o data, acum mai pu ternic, superioritatea vietii in fata mortii, facand acest lucru prin versuri al caror calm aparent ascunde o atitudine anihilatoare:Nu frica, nu teama / Mila de tine mi-i/ Ca n-ai avut niciodata mama,/ Ca n-ai avut niciodata copii .Prin atare strofe de incheiere, prin atare poezii, prin atare cicluri de poezii scriitorul dovedeste o data in plus ca unul si acelasi motiv mama, graiul matern, meleagul natal, uibita, razboiul etc. poate deveni sub o pana talentata, inspirata, maiestrita un izvor de idei si atitudini variate, un prilej de
desfasurare a modalitatilor literare diverse si o sursa de placeri estetice alese.Portretul de creatie al lui Grigore Vieru nu poate fi incheiat fara luarea in seama a poeziei patriotice a scriitorului. In anii1987 1989 (si mai incoace) poetul a fost unul dintre principalii participanti la miscarea de eliberare nationala a romanilor est pruteni. In aceasta calitate el si-a castigat o dragoste imensa din partea conationalilor, dar si o ura oarba din partea dusmanilor nostri si a cozilor de topor nationale . El a fost nevoit sa apeleze la diverse forme de riposta: cuvantare, dialog, articol, eseu, repli ca, fara sa uite de poezie. Asa se face ca in cartea Curatirea fantanii (Editura Porto-Franco, Galati, 1993), alaturi de poeziaTu, domnule, glorificare poetica originala a izvorului, cu a carui apa ne putem prelungi existenta ( Plugarule cu alba/ Camasa, care ari,/ Cosas ce tai urzica/ Arsitelor prea mari... ), s-au pomenit opere bataioase prin mesajul lor: Asculta, mulgatorule de zer...,Nemernicul foc, Inscriptie pe stalpul portii, Poem, Glontele internationalist, Sunt, 13 strofe despre mancurti, Proiect de stema poetica, Scrisoare din Basarabia, Asculta, Da, imi iubesc mama..., Cantare scrisului nostru. In toate aceste opere GrigoreVieru, fara sa ocoleasca expresia metaforica, simbolul, sugestia si alte particularitati ale creatiei artistice, recurge fara sovaiala si la discursul autoricesc direct, taios, neiertator. El apara valorile noas tre nationale, intre care mai ales demnitatea de neam, limba, alfa betul latin, si stigmatizeaza actiunile dusmanilor orbiti de ura, in primul rand ale muscalilor si ale ratacitilor nostri , care ne doresc vesnic supusi si, daca s-ar putea, zatriti. De codri si izvoare legati/Si frati Planetei noastre-ntregi,/ Suntem cu rana aliati./ Dar voi?!Cu cine?! Cu ce legi?! intreaba poetul in Inscriptie pe stalpul portii, ca sa raspunda: Cu ura pentru-al nostru grai,/ Cu ura pen tru-al nostru plai/ Ce v-a primit frumos pe cati ,/ Iar voi asa ne multumiti? Cu fiecare strofa discursul poetului, preponderent oratoric, ia amploarea ceruta de realitatea trista in care s-au pomenit romanii moldoveni dominati tiranic de eliberatorii din 1940 si
1944: Tot cu baran si cu tigan/ De parca-ati fi de-ntaiul sort,/ Iar ceilalti pleava sau ciurlan/ Patand al vostru falnic port./ Voi, care spuneti suparati/ Ca ne hraniti si ne-mbracati,/ Ca-ati dus pe umeri un razboi,/ De parca nu l-am dus si noi .Apoi alte asemenea gesturi din partea eliberatorilor care, de fapt, ne-au cotropit, sunt apreciate din perspectiva trezirii con stiintei noastre nationale: Rabdam. Dar totul, negresit,/ Pe lume are un sfarsit./ Un capat toate au sub cer:/ Rabdare, umilinti, taceri...// Da, totul are un sfarsit./ Suntem. Venim. Am rasarit! Personajul liric al poeziei Sunt ni se dezvaluie plenar prin mijlocirea unei antiteze permanente si totale. Pe de o parte, sunt calitatile lui etice ca expresie a felului de a fi al omului acestui pamant rupt din rai, insa oropsit in virtutea mai multor eveni mente de ordin istoric, dintre care 1812 si 1940 s-au dovedit ani de-a dreptul fatali pentru bastinasi, iar pe de alta parte faptele marsave, atitudinile ostile, ura nedisimulata a veneticilor, ocupan tilor si culmea parodoxului! ale cozilor de topor nationale :Sunt pomul cel cu mere rosii,/ In varf se leagana luceferi , dar:De trunchi se scarpina leprosii/ Hulind pe oamenii cei teferi ; Sunt floarea cea in chip de lira/ Nascuta intr-o vreme cruda/ Caznitul suflet o admira , dar: Betivul peste ea se uda .O atare structura a discursului poetic, in care expresia meta forica e prezenta in aproape fiecare vers, atenueaza considerabil caracterul publicistic al intregii poezii. Elementul publicistic e puternic, dar faptul nu este blamabil cat timp comunicarea poetu lui este dominata de metafora, se intemeiaza pe o energie inte rioara acaparatoare a atentiei cititorului si principalul scriito rul dezvaluie o stare de lucruri reala, exprimand sentimente, idei si atitudini a caror importanta si actualitate sunt in afara oricaror indoieli. De exemplu: Sunt, poate, insusi viitorul/ Poporului cu chip de salce/ Pe care-l mai invata chiorul/ Pe unde si-n ce fel sa calce sau: Sunt pata cea de sange, zisa/ Republica Moldoveneas ca/ Ce-n loc sa friga ucigasul/ Incearca vesnic sa-i zambeasca .
O mentiune pentru calitatile si bogatia de sentimente a perso najului liric. In optica unor cititori personajul liric este confundat cu autorul insusi, ca individ aparte, de unde impresia ca scriito rul s-ar lustrui pe sine insusi. Nimic mai eronat decat o atare intelegere superficiala, simplista si daunatoare a personajului liric; acesta este expresia concentrata a omului din popor sau a poporu lui insusi, a fiecarui reprezentant demn al lui.Dar sa revenim la text. Poate cea mai realizata strofa a poezieiEu sunt, in care fiece vers este metafora si exprima durerea de veacuri a romanilor est-pruteni, se dovedeste de o putere de suges tie rar intalnita in operele concepute in cheie publicistica: Sunt dorul care zboara peste/ Zagaz si apa inspumata / Un fel de trista libertate/ Cu lacrimi mari incoronata .Acesta e adevarul, exprimat in mod cu adevarat poetic. Dar scriitorul nu despera. Grigore Vieru nu ne lasa dezarmati in fata adevarului cumplit. Mai intai printr-o comparatie cu Prutul Sunt Prutul singur si istoric,/ Ghimpata sarma il raneste,/ Il suge de-o vecie marea,/ El de-o vecie izvoraste poetul ne sugereaza ideea de permanenta a idealurilor personajului liric, pentru ca in strofa de incheiere sa se identifice poetic cu doina insasi ca expresie a spiritualitatii noastre nationale si sa prefigureze stoicis mul omului acestui pamant, constient de adevarul istoric si de menirea ce-i revine lui insusi, ca exponent demn al neamului sau:Sunt doina, taina ei, pe care/ Nu poti s-o-nabusi, nici s-o sperii/Chiar daca-ar fi acoperita/ Cu-o mie una de Siberii .In aceasta maniera, publicistica, dar fara sa fie eludata definitiv expresia metaforica, cu revelarea unor adevaruri pe care de mult si toti ar fi fost nevoie sa le constientizam pe deplin si adanc, este scrisa intreaga carte Curatirea fantanii, comparabila in mare cu alta publicatie a sa, Hristos nu are nici o vina (Editura Orient-Occident,Bucuresti, 1991), carti prin care Grigore Vieru isi reafirma vocatia de luptator neinfricat si perseverent pentru idealurile noastre nationale, fara sa paraseasca miraculosul taram al artei autentice.
Talentul viguros al scriitorului, grija lui permanenta fata de arta cuvantului, atitudinea justa fata de problemele vietii si alte asemenea calitati si particularitati ale creatiei lui Grigore Vieru au ridicat intr-o mare masura prestigiul poeziei noastre patriotice.POEZIA LUI GRIGORE VIERU SI MUZICAS-a putut observa, din referintele de pana aici la versurile poe tului, ca o calitate distincta a lor este armonia perfecta, cantabili tatea. Versurile lui Grigore Vieru se cer puse pe muzica ori muzi ca pe ele , dupa cum se exprima poetul in Graiul. Faptul e confirmat cu prisosinta de apelul permanent